Am scris acest articol, cel mai probabil, în 2003. Cei de la ISC au răspuns conducerii Ordinului Arhitecților din România, într-o dispută legată de realizarea unui Cod al Construcțiilor, anexând acest text, printr-o scrisoare deschisă.
Am constatat cu bucurie că ideile, scrise cu năduf atunci, au trecut testul timpului. Din păcate, multe dintre problemele de vechi au devenit mai acute.
Am făcut puține corecturi pe text. Când am scris textul nu prea foloseam diacritice. Am mai adunat frazele disparate în paragrafe mai lungi. Deși am fost tentat să adaug subtitluri, nu am făcut-o. Link-urile adăugate sunt către texte mai recente.
După ce în articolul alăturat am incercat să arăt cât de important este proiectul pentru realizarea construcției, vă rog să urmăriți și ideile exprimate în articolul de față. Textul a fost scris pentru o revistă de specialitate care mi-a solicitat un articol, dar care nu a mai ajuns in ediția respectivă.
Deoarece revista se distribuia cititorilor de specialitate, arhitecți și ingineri, proiectanți și constructori, acesta este puțin mai tehnic, dar încearcă să sublinieze carențe ale pieței de proiectare și ale pieței construcțiilor din România: modul în care noi, ingineri sau arhitecți, suntem în măsură să răspundem prompt cerințelor pieței actuale a proiectării.
Odată cu apariția primelor construcții private din România fiecare dintre noi a putut vedea cum tot felul de „vile de lux” încep sa împânzeasca localitățile noastre. Mi-ar fi plăcut să spun că multe dintre ele sunt puțin bizare și că am fost martorii unor
rezolvări arhitecturale intuitive.
Dar nu acesta este adevărul.
Trebuie, cu mâna pe inimă, să recunoaștem că extrem de multe dintre aceste case sunt extrem de urâțele. Parveniții si persoanele de o calitate îndoielnica au fost primii care au reușit să facă bani, iar aceștia sunt total lipsiți de gust.
Aceasta să fie explicația? Este mult prea simplă. Și este prea convenabilă.
Aceasta este o explicație care ne apără pe noi, arhitecții, de acuzația că nu am fi noi prea buni profesionisti.
Din primul an de scoala mi s-a explicat destul de clar ca „Ion Mincu” este o facultate care, cândva (nu se preciza când) era socotita a doua școala din Europa. Măgulitor! Dar unde sunt operele generațiilor întregi de arhitecți ieșiți din acest mare centru de
învatamânt?
Pe de altă parte, cine sunt arhitecții care au proiectat casele urâte din Pipera? (nu toate, sunt destule si interesante).
Acum, ar trebui să fim sinceri cu noi înșine.
Cine a mai proiectat case în România pâna în 1989? Nimeni!
Ne mândrim cu Sala Palatului, cu 2 teatre, cu 3 palate administrative, câteva hoteluri, uităm mereu sa enumerăm Casa Poporului, dar, în rest, mai nimic. Rar, câte o construcție cu adevărat interesantă, dar adeseori, din cauza administrării a tot felul
de instituții de stat, nici acelea nu sunt într-o formă prea grozavă.
Am avut ocazia să văd Vilele Lac 1 și 2 din Floreasca, folosite de statul român pentru
protocol. Spații generoase, structuri zvelte, soluții spctaculoase la instalații, plus o serie de finisaje uzate moral. Să mai spun odată? Cam atât.
Revenind la firul principal al articolului, trebuie să recunoaștem că proiectarea nu este acel vârf de lance al societății românesti. Ani întregi s-a construit pentru stat și la comanda sa, tipizarea a atins forme absurde, iar arhitecții nu au ajuns la acea îndemânare pe care o are un arhitect modest din Marea Britanie, Franța, Statele Unite, sau de oriunde altundeva.
De fapt, problema nu aici stă. Lipsa exercițiului poate fi depășită. În fond, avem cea mai frumoasă meserie din lume. Orele de la planșetă sau din fața calculatoarelor sunt ore magice.
Oricare dintre noi s-a uitat cu interes la revistele de specialitate, pe internet, prin cărți și reviste de arhitectură. Nu informația ne-a lipsit. Dacă am fost 10-20 de ani „unplugged”, deschiderea anilor 90 ne-a readus informația care venea tot mai greu.
Ce a lipsit în toți acești ani a fost contactul arhitectului și al inginerului cu clientul lor. Proiectele au devenit „documentații”, iar clienții au devenit „beneficiari”. Arhitectul a ajuns „proiectant”.
Profesionalismul a ajuns să fie definit de grija de a include tot felul de detalii standardizate mai mult sau mai puțin în documentațiile PAC, PT si DDE, precum și realizarea de memorii tot mai stufoase, cu cât mai multe referiri la tot felul de norme, ordine ale miniștrilor și hașgereuri (hotarâri de guvern).
Mai mult, discursul arhitectului a devenit unul vag academic, elitist sau frustrat. Inginerul s-a retras în mândria justificată că, odată, proiecta structuri cu multe etaje, pe terenuri dificile, deasupra metroului etc etc….
Când am terminat facultatea (în 97), la 3 zile dupa examenul de licență m-am angajat. Birou de proiectare, patronul, arhitect.
Am tras mereu cu urechea la discuțiile patronului meu cu cei care călcau pragul atelierului. Am descoperit atunci că tehnica de a-i convinge pe oameni că au nevoie de un proiect este să-i sperii cu consecințele lipsei proiectului: Amenzi spectaculoase, puțin exagerate de retorica patronului meu, dar, din câte am vazut, un bun argument. Dar singurul argument.
Acum, proiectăm „viluțe”.
Am ajuns față în față cu oamenii care locuiesc și plătesc ceea ce noi proiectăm. Beneficiarul a redevenit client. Clientul își cheltuie economiile de-o viață, își ipotechează încă 10-20 de ani din viață pentru a plăti ceea ce noi proiectăm.
În aceste condiții, clientul merită ceva mai mult decât să fie speriat cu amenzile Inspectției de Stat în Construcții.
Clientul merită o casă bună, frumoasă, confortabilă, elegantă și ieftină. Am scăpat ceva? Se prea poate.
Clientul merită atenția noastră. După cum noi meritam atenția guvernului că suntem contribuabili, clientul ne plateste. Mai bine, mai rau, dar ne plătește.
Din nou, dacă îi eliminam pe aceia dintre noi care au devenit ingineri sau arhitecți pentru că nu știau la ce altă facultate să „dea”, dacă ne acordăm un moment de introspecție și facem apel la memorie, ne-am ales aceste meserii pentru a proiecta case (numesc aici orice construcție) frumoase, elegante, cum am vâzut odată, undeva, la vârste fragede. Dacă v-ați amintit acel moment, cu optimismul și entuziasmul de atunci, am să vă mai cer un mic exercițiu de imaginație.
Vă rog să vă gândiți cum puteți proiecta acele case.
După cum vă așteptați deja, am să vă dau și răspunsul.
Cu banii clientului.
Clientul este trambulina noastra spre satisfacția profesională. Eu îmi doresc ca cei care îmi calcă pragul biroului să vina pentru ca le-au placut casele mele. Să își dorească o casă proiectată de mine, nu de oricine altcineva.
Să nu fiu o opțiune, să fiu un deziderat.
În aceste condiții, trebuie să ne înțelegem clienții. Este o datorie de onoare pentru noi să îi sfatuim cât mai bine. Să le arătăm. Să le desenăm. Să le cunoaștem viața, visurile, dorințele. Să știm ce înclinații au. Ce nemulțumiri.
Apoi să ne punem toata priceperea, experiența, tot talentul nostru în slujba lui, clientului. Vă rog să vă gândiți de câta teamă și de câtă incertitudine este framântat clientul nostru!
Gânditi-va ca este gata să cheltuiască o mică avere! Dacă un autoturism poate fi văzut, încercat, testat, pipăit, ceea ce noi proiectam este extrem de volatil.
Casa costă de 2-3-4-5-6-10 ori mai mult decât un automobil.
Proiectul costă ½, 1/3, ¼, chiar și 1/10 din pretul automobilului. Daca la prețul casei se așteaptă, prețul proiectului îl ia de multe ori prin surprindere. Totul este nou. Pericolele îl așteaptă la tot pasul.
Răspunsul arhitecților a venit greu și imperfect la aceasta „confruntare” cu propriul nostru client. Cel mai spectaculos pas nu a fost gasirea unei psihologii de abordare a relatiei cu clientul, ci stabilirea unui mercurial.
Nu am să discut despre cei care fac PAC-uri cu 2-300 de EURO.
Tabelele OAR cu suprafețe în metri pătrați, înmulțite cu valori de execuție în EURO, cu
procente luate din tabelul 3 sau 4, cu coeficienți de dificultate pentru cazurile dificile sunt o rușine pentru noi.
Onorariile minime gândite de Ordinul Arhitectilor din România sunt onorarii pentru
„documentații”, pentru PAC-uri, pentru PT-uri, pentru DDE-uri. Nu sunt onorarii pentru Proiecte de Arhitectură. Nu pentru Proiectele pe care le visam în atelierele Școlii de Arhitectură.
Trebuie să recunoaștem că cine dorește să-l angajeze pe domnul arhitect Dorin Ștefan, tabelele OAR nu înseamnă nimic. Pe domnul arhitect Dorin Ștefan nu îl concurează cei care vând PAC-uri cu 2-300 EURO!
Nici cei cu 5000 de EURO. Concurența este reprezentată de cei care fac proiecte ca cele din dorințele noastre cele mai intime.
Am avut ocazia ca în facultate sa fiu dat afara de la curs de regretatul Profesor Cismigiu. Cu toate acestea, am putut vedea la curs notele de calcul pentru o strălucită comparație între structura în cadre și cea tub în tub pentru clădirile înalte. Pe inginerii de asemenea factură nu-i concureaza cei care armeaza sâmburii și centurile de
beton armat din structurile de zidărie cu 130 kg/mc și care au onorarii de 2 EURO/mp!
În altă ordine de idei, clienții vin la noi în urma unui studiu de piață. Prima întrebare este: „Cât ar costa la Dumneavoastra să…?
Noi ne-am grăbit să ne ascundem în spatele Mercurialului OAR. Sperăm că și ceilalți se ascund după acesta și că suntem ultimii pe care îi sună și, din plictiseală sau din disperare, ne vor alege pe noi.
Prin ce mă deosebesc eu de cel care are același onorariu? Daca domnul Dorin Stefan ar avea același onorariu ca mine, un ilustru necunoscut, nu ar fi normal ca toți, absolut toți potențialii clienți să meargă la acest strălucit arhitect? În aceste condiții, dacă aș fi sincer cu mine, ar trebui sa-i trimit chiar eu.
În plus, Ordinul nu încearcă să stabilească un nivel minim de salarizare pentru arhitecții angajați. Politica OAR este aceea a atragerii a cât mai multe lucrări, cât mai scumpe, în portofoliul unui număr de birouri de arhitectură cât mai puține, cu angajați arhitecți cât mai prost plătiți.
Colegii din conducerea Ordinului au uitat însă ca peste tot în lume nu mercurialele aduc faima arhitecților, ci cotele lor de piață. Fiecare dintre noi, la un moment anume valoreaza pe piata mai mult sau mai putin. În Statele Unite conviețuiesc Richard Meier și firmele care vând proiecte (bine facute!) de 500 USD. Nu cred că este vorba despre concurență acolo, între aceste extreme.
Rezultatul este că majoritatea conaționalilor nostri se uita prin filme cu invidie la casuțele de lemn din suburbiile americane.
Excelența de care dau dovadă numele mari apare tocmai din această concurență acerbă pe piața ieftină. În final, nimeni nu are de pierdut. Clienții sunt cei care au în față o ofertă diversă și de calitate, iar căsuțele, dacă nu sunt mari opere de arhitectură, sunt măcar cochete și funcționale.
În România, teama de piața liberă a făcut ca discursul arhitectului sa fie bâlbâit, nesigur și, adesea, necinstit. În fata acestei inerții vinovate, clientul neștiutor și-a impus valorile pervertite și ele de 50 de ani de comunism.
Calitate înseamna mare, economia este începuta cu constructia fara proiect sau cu unul facut strict dupa ordinul beneficiarului neinspirat, nu neapărat rău intenționat și căruia nu i se oferă argumente.
Nu este vina beneficiarului.
Dupa cum nici Casa Poporului nu este vina exclusivă a lui Nicolae Ceausescu, dar nici a
doamnei Anca Petrescu. Nici lipsa unei legaturi functionale între bucătarie și locul de luat masa în apartamentele „comuniste” nu este vina „odiosului dictator sau a sinistrei sale sotii”.
Din nou, nu este vina clientilor nostri ca ne-am lăsat răpuși de birocrație. Autorizarea construcțiilor este una dintre cele mai anevoioase.
Lipsa raspunderii pentru documentele emise de autoritățile competente se manifesta prin acoperirea cu cât mai multe avize, parafe și ștampile. În acest mod nu mai este nimeni de vină.
Mai mult, primariile sunt incapabile sa coordoneze avizele de amplasament. Regulamentele de urbanism sunt stufoase și nu țin cont de situația din teren. Autorizația de construire se eliberează cu declarații notariale, cu fișe peste fișe, cu formulare complicate. În schimb, nici o constructie neautorizată nu a fost demolată în România, cu excepția a câtorva bordeie făcute de cei mai putin norocoși dintre noi.
Iar noi ne complacem.
Preferăm să ne împrietenim cu funcționarii din primarii în loc să solicitam simplificarea căii legale de autorizare.
Preferăm să facem PAC-uri în loc să cerem o lege limpede și clară, precum și respectarea ei cu strictețe.
Preferăm să nu răspundem noi de corectitudinea respectarii regulamentelor de urbanism în solidar cu clientul și constructorul și ne ascundem dupa autorizațiile care sunt o mare sursa de corupție.
Preferam să solicităm avize de la Inspecția de Stat în Construcții în loc să ne asumăm direct răspunderea.
Preferăm mercurialul rușinos al OAR în locul asigurării de malpraxis pentru sume echivalente cu valoarea a daunelor posibil de produs de erorile de proiectare. Dreptul de semnatura este asigurat de cotizația îndoielnică platita anual și de un stagiu și mai îndoielnic.
Dreptul de semnatura nu este asigurat de răspunderea noastră în fața clienților și a terților. Pierderea dreptului de semnatura este dată de prezentarea în fața unei comisii și nu de imposbilitatea înnoirii unei asigurări profesionale.
Preferăm să așteptăm 3 luni o autorizație de construire în loc să prezentam un proiect
simplificat, însoțit de copiile după asigurarea noastra profesională, iar acel proiect să respecte cu sfințenie un certificat de urbanism în care sa fie trasat cu creionul cafeniu edificabilul, iar posibilitatile de racordare sa fie marcate cu alte culori, specifce, de catre un personal mixt al primăriei și al furnizorului de utilitati. (Am descris aici vechiul Certificat de Aliniere, antebelic, tatal Certificatului nostru de Urbanism).
Preferăm să facem PUD-uri în loc de concursuri de urbanism.
Preferăm să facem PUZ-uri în loc de proiecte de parcelare care să conțină planuri de trasare, retrageri, alinieri.
Preferăm să inițiem Taxa de Timbru de Arhitectură în loc să milităm pentru o taxă de
Certificat de Urbanism suficient de mare, astfel încât primaria să poata angaja personal
suficient, calificat și bine platit, să cumpere calculatoare și să contracteze studii în teren pentru a ne elibera actele în regim de urgență.
Nu milităm pentru o delegare a competenței primarilor catre arhitecții șefi și a înceta această farsă, care impune ca un singur om (primarul) să semneze anual mii de autorizații pe care cu siguranță nu le poate citi, studia sau măcar înțelege.
Nu milităm pentru desfiintarea avizelor de la pompieri, sănătate publică, chiar și mediu, toate acestea putând fi înlocuite de răspunderea noastră directă și nemijlocită față de client și față de ceilalți implicați.
Nu răspundem noi pentru avariile aduse Bisericii Armenească de lipsa cuiva de
profesionalism. Impunem un aviz.
Existenta acestui element simplu de asumare a răspunderii nu profesionale ci materiale, ar aduce acel plus de profesionalism care ne lipsește.
În momentul de fata, în proiectele noastre adunam acele elemente care ne vor face sa obtinem avizul pentru a nu afecta calcanul cladirii vecine. În cazul în care noi am plăti toate daunele provocate de intervenția noastră și de erorile noastre, singuri am alerga după cei mai buni experti, dupa cei mai buni ingineri, am asista cât timp este nevoie la realizarea lucrarilor delicate de către constructor, am solicita prezența noastră la recepția lucrărilor ascunse și am sesiza singuri clienții, vecinul, Inspecția de Stat, Primăria, Poliția, de cea mai mică neregulă, sau de nerespectarea nu a autorizației, ci a
propriului proiect.
Atunci ar dispărea sumedenia de firme de construcții care oferă gratuit proiectul. De ce? Ar fi o prea mare răspundere. Iar daca vor face totuși proiectul, nu îl vor mai face gratuit pentru că vor trebui asigurate costurile răspunderii civile.
Trebuie să recunoaștem că lipsa de profesionalism nu este dată de cuantumul onorariului nostru. Lipsa de profesionalism este dată de lipsa de răspundere. Răspunderea pentru proiectele noastre este împărțită cu funcționarii prost plătiți din primării și cu celelalte instituții care au un cât de mic rol în avizarea și autorizarea proiectelor noastre.
Ștampilele noastre frumoase nu-i garantează clientului nostru că, odată ce suntem chemati în justiție, putem plăti daune de 100-200-300.000 de euro.
De fapt nici nu exista aceste daune.
Autoritățile nu demolează construcțiile fără autorizație, care nu au respectat autorizația sau care lezează interesele societății. Arhitectii și inginerii răspund numai teoretic pentru proiectele lor.
Poate dacă odată, cândva va fi un cutremur și ceea ce am proiectat va ucide. Dar și atunci vom da vina pe muncitorul care a furat un sac de ciment. În plus, am avut și avize, și verificare, și autorizații și a semnat și primarul pe acestea.
Dacă actul de proprietate nu este tocmai curat raspunde și primăria ca nu l-a verificat, iar aceasta nu mai răspunde pentru că solicită declarații autentificate. În schimb, celui lezat nu-i mai răspunde nimeni, nimic.
Complacerea în acest sistem defectuos nu mai are mare legatură cu lipsa noastra de
antrenament în economia de piață. Aceasta atitudine generalizata se poate traduce în cât mai mult, cu cât mai puțin. Sau, mai puțin înseamnă mai mult.
Oare asta să însemne „Less is more”?
M-am adresat în acest articol colegilor arhitecți și ingineri. Deloc clienților noștri. Sunt
convins că printre cititori se numara și nespecialiști. Pentru aceia dintre Dumneavoastra care nu sunteti ingineri sau arhitecți și ați ajuns la această revistă din întâmplare, în speranța că veți găsi o informație în plus despre cum trebuie să
construiți, am rugamintea să mai aveți puțină răbdare cu noi. În final vă vom oferi întregul nostru profesionalism contra încrederii de care dați dovadă.
Arhitect Octavian Ungureanu,
2003