Destul de mulți colegi, cu precădere din conducerea Ordinului Arhitecților, sunt nemulțumiți că adesea critic Ordinul și mă opun măsurilor propuse.
Ce-i drept, cel mai adesea, oamenii nu reacționează bine la critici. Un coleg mi-a reproșat acum mulți ani că o întreagă echipă muncise la un proiect pentru o Metodologie de stagiu și eu ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte de a fi atât de dur. Adevărul este că acel proiect a fost atât de prost, încât a fost abandonat.
Dar nu despre asta vorbim. Critica evidențiază acele aspecte ale activității care ori nu funcționează bine, ori funcționează defectuos. Or când ceva nu merge bine, nu ar trebui să știm? Iar când știm că ceva nu merge bine, nu este un indiciu că ar trebui făcute niște schimbări?
Când am studiat urbanismul, acum foarte mulți ani, mi-a atras atenția un studiu care face parte din orice proiect de urbanism: Analiza disfuncționalităților. Studiul unei situații particulare ori a unui caz generalizat este normal să înceapă cu o enumerare și o ierarhizare a disfuncționalităților.
Știind ce nu funcționează bine, știi ce obiective îți poți propune pentru a ameliora situația. Orice demers ai alege, este clar unde trebuie să ajungi. Nu?
În urmă cu mai mulți ani, conducerea OAR a comandat un studiu cunoscutei firme KPMG. Consultanții au evidențiat o mulțime de disfuncționalități. Hai să analizăm una:
Suprapunerea atribuțiilor între OAR și filiale. Cele din urmă sunt copii la scară mai mică ale Ordinului. De exemplu, atât OAR Național, cât și filialele, au vicepreședinți pe legislație.
Astfel, organizația are 23 de vicepreședinți pe legislație. Dar când Ministerul Lucrărilor Publice anunță un nou normativ (să zicem noul P118), cele 23 de persoane sunt total inutile în a analiza și amenda proiectul de normativ. De ce? Pentru că, pur și simplu, cei 23 nu sunt nici verificatori de proiecte la foc, nici experți tehnici.
Este evident că structura Ordinului nu este foarte eficientă. Dar, la acea vreme, conducerea a propus ”Transformarea OAR”. Acest proiect (picat la vot în Conferința Națională Extraordinară din 2017) propunea crearea unei suprastructuri, în subordinea OAR Național, prin crearea a opt „centre teritoriale de competențe”. Rezolva asta problema inițială? Nicidecum, pentru că ar fi întins și mai mult de resursele existente.
Dar vicepreședinții din teritoriu ar putea avea atribuții mai pragmatice. Cum ar fi ca, în fiecare filială, să existe vicepreședinți care să se ocupe cu autorizarea construcțiilor sau cu regulamentele de urbanism? Poate că o filială mai mare, cum este cea din Brașov-Harghita-Covasna ar putea avea de responsabili pentru fiecare județ. Tot la nivel local, ar putea exista responsabili (vicepreședinți) pentru patrimoniu.
Aceste specializări la nivel de filiale ar fi utile și prin împărtășirea experienței de la o filială la alta. Închipuiți-vă ce impact ar avea un schimb de experiență între 22 de vicepreședinți responsabili cu patrimoniul din întreaga țară! Sau privind avizarea și autorizarea! Probabil că, în mai puțin de un mandat, am reuși să avem o practică unitară privind autorizațiile de construire.
Astfel de grupuri pe domenii strategice (autorizații, regulamente, patrimoniu) ar lucra excelent cu un vicepreședinte pe legislație de la național, pe profesie, tot de la național, sau comunicare. Responsabilii cu regulametele ar putea conlucra cu arhitecții din CTATU-rile din filialele proprii. Cei cu autorizații, împreună cu arhitecții șefi. Poate că în filiale care includ centre universitare ar putea exista responsabili cu educația.
Filialele cheltuie resurse și energie pentru a înregistra proiectele de arhitecură. Dar înregistrarea are loc în sistemul gestionat de Național. Bref, OAR Național nu are resurse suficiente, primind 30% din cotizații. Firesc ar fi ca filialele să trăiască din cotizații, iar Naționalul din taxele de dovezi. De ce? Naționalul ar fi interesat ca arhitecții să înregistreze cât mai multe proiecte. În schimb, pentru a primi cotizațiile, filialele ar avea tot interesul să rezolve problemele locale pe care arhitecții le întâmpină. Sau să fie invers?
O reformă a Ordinului ar trebui să plece de la aceste considerente. Ce merge prost în proiectare? Ce merge prost în organizație?
Eu mă plâng cel mai des de sistemul de avizare și autorizare. Adevărul este că Ordinul nu mă prea poate ajuta pentru că, pur și simplu, îi lipsesc structurile pentru a monitoriza măcar situația, să nu mai vorbim de a rezolva ceva.
Acum ni se propune un ROF cadru al filialelor (Regulament de Organizare și Funcționare). Dar acest regulament nu abordează această suprapunere de atribuții între filiale și Național. Grupul de lucru care l-a scris nu a avut niciun obiectiv major. Practic reia aceeași structură ineficientă și reformulează articolele de parcă în virgule s-ar ascunde ineficiența. Conducerile filialelor se plâng de o tendință de centralizare. Probabil că cei de la Național sunt frustrați de lipsa de autoritate în fața filialelor mici sau mari. Dar problema este că ele fac cam același lucru în loc să fie complementare în atribuții. Rezultatul este că, împreună, nu fac mai nimic.
Disfuncționalitățile nu se opresc aici.
În Ordin, stânga nu prea știe ce face dreapta. Reprezentanții în consiliile teritoriale și cei din consiliile naționale sunt, adesea, persoane diferite.
Membrii Consiliului Național sunt aleși de delegații din întreaga țară, în Conferința Națională. Dar firesc ar fi ca ei să fie aleși în comunitățile lor, de către colegii care îi cunosc cel mai bine. Poate că cei din consiliile teritoriale ar trebui să fie și în Consiliul Național. Ar avea, astfel, o viziune mai cuprinzătoare. Știu, este doar o speculație, dar….
Participarea și reprezentativitatea. La conferințe participă arareori mai mult de 10% din arhitecții din filiale. La București, ultima oară, am fost ceva mai mult de 200, în condițiile în care are fi trebuie să fim măcar 1400 (50% din numărul celor cu cotizații plătite). Dar nimeni nu a încercat să introducă un sistem de vot online, astfel încât arhitecții să poată decide și de acasă, din birou, sau din vacanță ceea ce este important pentru ei. Însă același ROF nou propune micșorarea reprezentării de la 1 delegat la Conferința Națională la 10 arhitecți, la 1 la 20. Conferințele online nu doar că ar mări participarea și reprezentativitatea conducerilor alese, dar ar costa mai puțin.
Ordinul continuă să fie ineficient și în ceea ce privește atribuțiile sale legale, dar și în ceea ce privește sistemul organizațional.
Ordinul Arhitecților din România ne propune un ROF nou pentru organizația națională și un altul – cadru – pentru filiale. De asemenea, au apărut cu un nou Cod Deontologic și indexarea (mărirea) cotizațiilor.
V-ați întrebat de ce?
1. Schimbarea regulamentului OAR
Am putea presupune că avem nevoie de noi regulamente deoarece cele vechi nu erau bune, nu?
Dar nu am văzut o notă de fundamentare care să evidențieze disfuncționalități existente. Nu am văzut nici o serie de scenarii care să propună soluții. Nici un set de criterii, cum ar fi democratizarea, reprezentativitatea, descentralizarea, debirocratizarea.
2. Regulamentul cadru al filialelor
Într-un studiu secretizat de prin 2016-2017, făcut pe bani grei de KPMG, se sugera că modul în care filialele copie organizarea OAR Național duce la dublarea funcțiilor și, evident, irosește resursele.
Noul ROF cadru reia aceeași structură. Nu propune funcții distincte, cum ar fi reprezentarea în fața autoritătilor locale.
Dealtfel, nici acest document nu are o fundamentare. Nu avem o listă a disfuncționalităților. Nu avem scenarii alternative. Nimic.
3. Codul Deontologic
Părerea multor colegi care au făcut observații este că acesta este cel mai prost document.
Din nou, nu există o fundamentare. Nu sunt nici disfuncționalități ale fostului cod.
Deși avem comisii de disciplină de peste 20 de ani, revizuirea codurilor nu pornește de la jurisprudența acestora.
4. Mărirea cotizațiilor
Despre mărirea cotizațiilor am scris, pe larg, în Petiție. Exact aceleași observații, chiar dacă Ştefan Bâlici desfide toate argumentele expuse destul de clar.
****
Documentele pe care conducerea OAR ni le propune în „Transparență decizională” sunt un semn clar al unei abordări diletante, lipsită de viziune, chiar dacă pornește de la intenții bune.
****
Dacă doriți un Ordin în care să nu se mai risipească atâtea eforturi fără niciun fel de viziune, care să-și îndeplinească atribuțiile, de a încuraja proiectarea de arhitectură de bună calitatea și care să ne reprezinte în fața autoritătilor, vă invit să vă înscrieți urmând linkul următor, pentru a ne organiza în toată țara:
Legea 367/2022, care reglementează și formarea și funcționarea sindicatelor, este Legea Dialogului Social. Aceasta stabilește condițiile de reprezentativitate la nivel național. Astfel, atât sindicatele, cât și patronatele pot deveni parteneri de dialog social pentru autoritățile publice.
Reprezentativitatea este definită la nivel național, pe sector de activitate, sau pe întreprindere. În cazul arhitecților, de interes este cel de-al doilea nivel, cel sectorial. Atingerea pragurilor definite de lege ar asigura consultarea sindicatelor și/sau patronatelor de arhitecți de către Ministerul Dezvoltării și Lucrărilor Publice sau alte ministere în cazul unor proiecte legislative sau a altor reglementări care vizează, direct sau indirect, sectorul nostru de activitate.
Atât sindicatele cât și patronatele pot constitui împreună cu organizațiile similare confederații și federații cu reprezentare la nivel național.
Articolul 54(1) Sunt reprezentative organizațiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
B. la nivel de sector de negociere colectivă sau grup de unități:
a) au statut legal de sindicat sau de federație sindicală;
b) au independență organizatorică și patrimonială;
c) organizațiile sindicale membre cumulează un număr de membri de cel puțin 5% din efectivul angajaților/lucrătorilor din sectorul de negociere colectivă sau din grupul de unități, după caz;
Articolul 79(1) Sunt reprezentative organizațiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
B. la nivel de sector de negociere colectivă:
a) au statut legal de patronat/federație patronală;
b) au independență organizatorică și patrimonială;
c) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 10% din efectivul angajaților/lucrătorilor sectorului de negociere colectivă, cu excepția angajaților/lucrătorilor din sectorul bugetar;
Câți arhitecți lucrează în firmele având Codul CAEN 7111 și în Birourile Individuale de Arhitectură
Conform SIOAR.ro, cei 11204 arhitecți din OAR, cu sau fără drept de semnătură, lucrează în 7282 societăți cu răspundere limitată și 972 activează în Birouri Individuale de Arhitectură. Site-ul nu menționează câte BIA sunt înregistrate.
Presupunând că toți cei 10.729 de angajați și cei 972 de arhitecți din BIA sunt fie independenți, fie angajați (imposibil), în sector lucrează maxim 11.701 arhitecți.
Atingerea pragurilor de 5% și 10% pentru sindicatele, respectiv patronatele arhitecților
Sindicatul Arhitecților, pentru a fi reprezentativ la nivel de sector, ar trebui să aibă 585 de membri. Aceștia ar reprezenta 5% dintre arhitecții care sunt angajați sau lucrători independenți în sector.
Patronatul Arhitecților, în schimb, ar trebui să fie constituit din patronii a minim 1073 de angajați (cca. 625 de firme, 97 de BIA). În acest caz, pragul de 10% este mai greu de calculat, dar nu imposibil.
Interesele sindicale și patronale comune ale arhitecților
Deși interesele sindicale și patronale par antagonice, in multe cazuri, ele sunt comune. Arhitecții, angajați, independenți sau patroni, au tot interesul ca profesia de arhitect să fie respectată și protejată. Bunul mers al proiectării și construcțiilor, precum și al întregii economii sunt, bineințeles, țeluri comune.
Ambele organizații nu au decât de câștigat de pe urma unui mediu liber, concurențial și onest, atât în piața proiectării, cât și a construcțiilor. Volumul de comenzi din proiectare depinde de cel din construcții. Ambele depind de creșterea economică și de consistența economiei naționale. De mare interes pentru noi toți este și calitatea exercitării profesiilor înrudite din urbanism, ingineria structurală, ingineria instalațiilor șa.
Birocrația și suprareglementarea sunt piedici ale intregii ramuri economice. Îmbunătățirea și/sau reformarea sistemului de avizare, autorizare și control al calității în construcții ar fi un alt interes comun.
Acum 25 de ani, când am terminat armata, am trecut pe la firma la care am lucrat imediat după obținerea diplomei de arhitect. Patronul meu m-a primit cu brațele deschise. Mi-a spus că de-abia aștepta să mă întorc. M-a întrebat ce salariu vreau. I-am spus că 1.300.000 de lei. Nu putea să-mi ofere mai mult de 1.000.000. Am acceptat.
Tatăl meu mă presa să mă angajez. Eu voiam un salariu mai bun, dar era greu să explici asta cuiva care a lucrat toată viața în același loc.
Nu v-am spus însă de ce am cerut 1.300.000. În acea dimineață, la știri, se vorbea despre o grevă a angajaților REBU. Un gunoier câștiga 1.3 milioane. Și atunci, cei mai mulți arhitecți aveau salarii foarte mici.
Salariile sunt rezultatul cererii și ofertei, chiar și pentru arhitecți
Salariile sunt prețul muncii. Pe o piață, între cererea angajatorilor și oferta angajaților se creează un echilibru. Într-o economie liberă, acesta este singurul mecanism pentru a stabili nivelul salarizării. Unii câștigă mai puțin decât media. Alții, mai mulți.
Când economia merge bine și se construiește, volumul de proiectare crește. Cererea angajatorilor crește, salariile cresc și ele. În criză, multe firme renunță la unii angajați. Oferta arhitecților crește, salariile scad….
Piața muncii din arhitectură nu este una închisă. Mulți colegi își caută și găsesc joburi la firmele de afară. Unii renunță la arhitectură.
Cum a debutat piața liberă pentru arhitecți
În anii 90′, arhitecții emigrau mai greu. Pe atunci, soluția la salariile mici era ciubucăreala. Nu mai știu cât valora 1 milion de lei, probabil cam 200 de dolari. Un proiecțel de 500-1000 de dolari era cât salariul pe 2-3-4 luni.
Sistemul ciubucului nu era invenția pieței private. Arhitecții care încă lucrau la numeroasele institute de proiectare înventaseră acest debușeu. Din aceste institute plecau inclusiv proiecte întregi. Destul de mulți arhitecți demisionau de la firmele unde lucrau când reușeau să plece și cu unul sau doi clienți.
Angajat la firma de care vorbeam, unii dintre clienții patronului meu mi-au propus să-mi dea mie proiectul pe care îl aveam. Mai târziu, cineva, neștiind că sunt asociat, mi-a propus să-mi șuntez propria firmă.
Acest sistem se numea în acea perioadă „căpușare”. Firmele unor angajați importanți din societățile de stat căpușau firma de stat. Cele mai bune contracte se derulau prin aceste firme parazitare. Așa s-au facut cele mai multe averi atunci.
Întreaga economie a României a început la fel
Pentru că acum se vorbește despre vânzarea „pe nimic” a economiei românești, trebuie spus că economia era o grămadă de societăți de stat care pierdeau bani. Petromul, înainte de a fi vândut către OMV, mergea în pierdere.
Arhitecții cu salarii mici făceau ciubucuri sau căpușau institutele de proiectare
Adevărul este că pentru mulți arhitecți, salariul nu conta prea mult. Salariul era un fel de centură de siguranță față de economia de piață. Pentru cei care se întreabă de ce s-a construit în halul în care s-a construit, acest sistem incredibil este una dintre explicații. Ce responsabilitate? Ce dimensiune culturală? PAC-urile – ciubucurile vremii- erau rentabile dacă erau făcute repede.
Extrem de multe proiecte veneau prin primării. Fie că arhitecții șefi aveau propriile firme, fie că erau doar recomandările funcționarilor, joburile în administrație erau surse de proiecte (sau șpăgi și comisioane).
Nu am să afirm că așa era întreaga piață.
Apariția Ordinului Arhitecților a coincis cu începutul unei noi perioade.
Economia de piață începe să funcționeze în anii 2000…
Privatizările din economie și-au spus cuvântul. Incet, dar sigur, îmbogățirea prin căpușarea firmelor de stat s-a incheiat. Atenția multora s-a îndreptat spre imobiliare. Guvernele succesive nu s-au înghesuit să restituie proprietățile confiscate abuziv de comuniști. Persoane influente au reușit să cumpere drepturile litigioase. Doar cei mai încăpățânați foști proprietari au reușit să recupereze ce li se datora.
Cum economia a început, în sfârșit să crească, proiectele imobiliare au apărut ca ciupercile după ploaie, cu atât mai mult cu cât ele s-au construit pe terenuri luate pe mai nimic îm multe cazuri.
Proprietățile obținute erau greu vandabile. Pentru cei cu bani era mai ieftin să cumpere drepturile litigioase. Dura mai mult, dar erau afaceri mai bune.
Acesta a fost momentul în care economia a avut, în sfârșit, o cerere suficientă pentru proiectarea de arhitectură. Au apărut proiectele pe bani. Până atunci a fost o piață a ciubucărelii.
… și arhitecții încep să aibă salarii mai mari
Vreo 4.000 – 5.000 de arhitecți s-au bucurat în acei ani. Apăreau proiecte pe bandă rulantă. Firmele de arhitectură nu mai pridideau cu lucrul. Era nevoie de arhitecți. Atunci au apărut salariile de 1.000 de Euro, sau chiar mai mult.
Dar minunea nu a ținut prea mult. În 2007 s-a auzit de ceva din America. De peste ocean, criza creditelor subprime s-a propagat ca un tsunami.
Acesta este momentul să revenim la discuția referitoare la salarii, cerere și ofertă.
Reglementarea profesiei
Între timp, OAR a dezlegat dreptul de semnătură de titlul de arhitect. Dacă, la început, arhitecților li se certifica faptul că au dreptul de semnatură, după un timp, absolvenții facultăților de arhitectură li se acordă acest drept, după un stagiu de dki ani. Primii stagiari și-au obținut ușor ștampilele. În general picau absolvenții de la Spiru Haret, dar la a doua sau a treia încercare, treceau și ei.
Cam în perioada crizei li s-a impus arhitecților stagiari să fie angajați. Morți-copți, mulți arhitecți stagiari sunt nevoiți să se angajeze, indiferent de salarii. Până atunci, majoritatea arhitecților erau angajați la negru. Alții aveau firmele lor, sau BIA prin care erau plătiți. Angajarea la negru nu era doar meteahna firmelor de proiectare.
Efectuarea stagiului doar ca angajat a pus o mare presiune pe sistem. Nu uitați că aceasta se întâmplă în plină criză economică. În toată lumea, mulți arhitecți rămân fără salarii.
Un coleg care lucra în Spania în acei ani mi-a povestit că acolo „salariile” arhitecților scăzuseră la vreo 600 de Euro pe lună.
Arhitecții stagiari au început să lucreze pe salarii incredibil de mici, coborând nivelul pieței
În România a început perioada în care arhitecți stagiari plăteau patronilor contravaloarea impozitului pe salariu pentru a fi „angajați” timp de doi ani.
În aceeași perioadă, mulți dintre arhitecții angajați au renunțat să-și mai plătească cotizațiile la Ordin. În condițiile în care un salariu era doar 1000-2000 de lei (net, uneori la negru), 720 de lei pe an reprezintă o cheltuială inutilă. Încă sunt destule firme, unde din 2-3 asociați, doar unul își „ține ștampila”. În privința angajaților, plata unei alte cotizații este un lux inutil.
Dealtfel, nici angajații nu prea mai au de ce să țină la dreptul de semnătură. Nu se prea mai fac ciubucuri, ca pe vremuri. La ce bun?
Această întreagă perioadă a coincis și cu trecerea de la planșetă la CAD. Eu am mai prins doi desenatori tehnici. Învățaseră Autocadul. Restul desenatorilor au fost înlocuiți de arhitecții tineri, care lucrau pe calculator. Eu am făcut parte dintre aceștia. Am înlocuit, probabil, vreo 2-3 desenatori.
Cei mai mulți arhitecți primesc salarii mici, indiferent de experiență
Arhitecții stagiari, câte doi-trei, pot înlocui, acum, un arhitect cu experiență. Ceea ce dezechilibrează de tot sistemul este că ei sunt forțați să accepte jobul acelui arhitect.
Adevărul este că piața muncii pentru arhitecți nu este o piață liberă. O parte considerabilă este obligată să accepte cam orice job, în cam orice condiții. Ceilalți arhitecți sunt obligați să-și micșoreze pretențiile.
O metodă naturală de a crește o firmă este asocierea. Unii arhitecți sunt mai tehnici, alții mai talentați, iar alții sunt de neegalat în a aduce proiecte noi. Dar pentru cei trei este adesea mai puțin riscant să angajeze un alt arhitect, ieftin, decât să împartă un ipotetic câștig cu alți colegi. Pentru a te asocia este nevoie de încredere.
În plus, cei trei asociați pot face cu greu față concurenței unui alt arhitect cu 4-5-6 angajați ieftini.
Salariile mici nu sunt doar un efect al pieței disfuncționale. Ele alimentează acest cerc vicios.
Virtuțile pieței libere
Dar piața funcționează. Este greu să acceptăm asta, dar funcționează. Singura condiție pentru a culege beneficiile este ca aceasta să fie liberă. Orice reglementare care distorsionează fie cererea, fie oferta, creează și dezechilibre majore.
Acum 20 de ani, piața a fost cât de liberă se poate. Deși absolvenții puteau proiecta fără îngrădiri, cei mai mulți se angajau pentru un an sau doi. Când salariile erau prea mici, câte unii, mai curajoși, își făceau propria firmă. Uneori singuri, alteori cu un prieten. Nu după mult timp, angajau și ei, la rândul lor.
Când piața a început să aibă proiecte, concurența nu a dus doar la o bătaie a prețurilor, ci și la o creștere a calității arhitecturii. Alți arhitecți au găsit nu doar un loc de muncă bun, dar și salarii bune. Mi-aduc aminte când un coleg a recunoscut plin de încântare, că i-a ajuns salariul până în luna următoare. Era în 2007.
Reglementarea profesiei, prin Legea 184/2001, a indus dezechilibre între cererea și oferta pe piața muncii a arhitecților. Aceste dezechilibre s-au acumulat în timp și fac orice salariu mare în arhitectură aproape imposibil de obținut.
Codul Construcțiilor, dacă va fi adoptat în forma propusă de MDLPA, va exacerba aceste fenomene.
De ce foarte mulți arhitecți au salarii mici și în restul lumii
Ordinul Arhitecților din România reglementează profesia doar la noi. De ce, totuși, în întreaga lume, mulți arhitecți au salarii mici?
Diminuarea competențelor arhitecților
În primul rând, cam peste tot, profesia este reglementată, într-o formă sau alta. În același timp, numărul nostru crește. Cresc și complexitatea și standardele tehnice ale construcțiilor. Părți însemnate din ceea ce făcea un arhitect sunt preluate de ingineri, project manageri, sau alte profesii.
Procentele pe care clienții le plătesc pentru proiectare și controlul calității sunt, groso modo, aceleași. Felia noastră de tort este mai mică, iar munca mai extenuantă.
Pe de altă parte, tehnologia ne-a dat deja doua boosturi în productivitate. Prima oară a fost CAD-ul, acum BIM-ul.
Scăderea prestigiului profesiei
În același timp, arhitecții nu mai proiectează doar „monumentele”. Și prin creșterea numărului nostru, și prin democratizarea profesiei, prestigiul meseriei s-a diminuat. Pe vremuri aveam clienți doar regii, împărații, înalta aristocrație și clerul.
Adam Smith a observat acum 250 de ani că anumite ocupații aduc foarte multe recompense unui număr foarte mic de practicieni. Așa este în muzică, unde doar foarte puțini câștigă extrem de mult, în timp ce mulți nu se pot întreține din această activitate. Deși arhitectura este mai ponderată din acest punct de vedere, gloria este rezervata unui mic număr de arhitecți.
Creșterea responsabilității și reglementarea profesiei
De fapt, mulți arhitecți nu se plâng atât de câștiguri, cât de cantitatea de muncă raportată la salarii. Într-o postare pe Facebook, un arhitect american ne arăta planșele care nu folosesc execuției, ci în demonstrarea conformității proiectului cu normativele de proiectare.
Nu doar în România, procesul de avizare, autorizare și control al calității complică tot mai mult. În întreaga lume, guvernele și organismele de reglementare interferează cu libertățile pieței.
Și în restul lumii, arhitecții își văd câștigurile diminuate cam din aceleași cauze. Probabil că cea mai mare diferență apare din modul în care reglementarea profesiei își face efectul. Cele mai multe salarii mici sunt menținute la aceste niveluri de dezechilibrul între acei arhitecți care lucrează independent, care angajează sau care se sunt forțați să se angajeze.
Inițiativa creării unui sindicat al arhitecților nu trebuie să fie, neapărat, centrală, pe toată țara. În orașele mai mari, sau în județe ori regiuni care cuprind mai multe județe, se pot înființa sindicate locale. Acestea pot coopera la nivel național, într-o federație.
Arhitecții ar trebui să se organizeze în diverse forme de organizare. Interesele noastre sunt, adesea, diferite. Există și o serie de interese comune tuturor arhitecților. Protejarea titlului de arhitect este unul dintre aceste interese comune.
Ordinul Arhitecților din România are rolul legal de a reglementa profesia de arhitect. Organizația noastră nu are, însă, un partener de dialog. Conform legii, partenerii de dialog social din orice ramură de activitate sunt sindicatele și patronatele. Aceste asociații libere pot coagula actorii din piață cu interese comune.
Arhitecții aleși în conducerile locale sau centrale ale Ordinului, în toți acești ani, nu reprezintă decât propriile lor păreri. Unii sunt patroni ai unor firme de proiectare. Alții profesează independent, în birouri individuale. Unii, destul de puțini, sunt angajați. Câte 2-3-4 sunt arhitecți stagiari. Destul de mulți nu au drept de semnătură, sau au dreptul de semnătură suspendat. Alții nu lucrează în proiectare, ci în administrație sau învățământ. Unii au o viziune liberală asupra profesiei, alții nu.
Apariția unor sindicate și patronate ale arhitecților pot sistematiza, ordona și enunța interesele de grup, generale, locale, sau divergente ale arhitecților.
Un patronat al arhitecților este necesar ca o contrapartidă pentru un viitor sindicat al arhitecților. Dar misiunile sale pot fi mult mai cuprinzătoare.
Înființarea unui patronat al arhitecților ar putea avea un rol decisiv în susținerea proiectării de arhitectură. Calitatea arhitecturii și a serviciilor oferite ar crește. Investițiile publice și private ar fi mai eficiente.
Firmele de proiectare de arhitectură sunt în linia întâi. Ele fac posibile investițiile în fondul construit. Fără acestea, dezvoltarea României nu ar fi posibilă. Un ritm susținut al acestora este un obiectiv strategic. Nu întâmplător, interesul societăților de arhitectură coincide cu interesul național.
Deși arhitecții sunt creatori prin definiție, firmele lor sunt entități economice. Dezvoltarea creativă a oricărei societăți economice este favorizată de câțiva factori:
o piață prosperă, în creștere
un mediu concurențial onest
un mediu prielnic activității desfășurate
impozitare sustenabilă și predictibilă
Creativitatea în economie, rezultatul concurenței oneste
În general, creativitatea în economie apare atunci când diferențierea față de concurenți apare ca singura soluție de creștere și supraviețuire. De ce?
Am trăit o lungă perioadă într-o societate coruptă. Corupția erodează concurența mai mult ca orice altceva. Doi competitori vor aceeași lucrare. Unul dă mită pentru a o lua. Este irelevant cât de bun este cel de-al doilea.
În cazul concurenței corecte, cei doi se vor diferenția. Vor face eforturi pentru a fi mai eficienți (mai ieftini). Vor crește calitatea produselor și serviciilor. Vor oferi servicii suplimentare.
Toate cele de mai sus sunt avantaje și beneficii suplimentare pentru cumpărător. Acesta este rolul economiei de piață. Noi, consumatorii, avem acces la tot mai multe produse și servicii, tot mai ieftine, de calitate tot mai ridicată.
Un patronat al arhitecților trebuie să militeze pentru un mediu concurențial onest
Acest patronat al arhitecților este format din mai mulți membri. Ei sunt concurenți în piață. Patronatul este mediul în care se stabilesc regulile după care vor concura în viitor.
Ca la sport!
Când terenul de joc este viciat, ca în exemplul de mai sus, membrii patronatului își doresc să-l repare, să-l îndrepte.
Un mediu prielnic pentru proiectarea de arhitectură, urbanism și construcții
Este evident că un astfel de mediu convine tuturor firmelor de proiectare. Certificatele de urbanism, avizele și autorizațiile de urbanism obținute mai repede ar mări profitabilitatea noastră. La fel ar face-o și debirocratizarea și digitalizarea statului.
Impozitarea profitului și TVA-ul afectează mai mult firmele creative, ca cele de proiectare. Mare parte din încasări sunt o valoare adăugată. Din acest motiv, fiscalitatea reprezintă un procent mult mai mare din cifra de afaceri.
Scurtarea ciclurilor investițiilor
Am auzit mulți arhitecți care nu înțeleg de ce proiectarea și construcțiile sunt băgate în aceeași oală. Este simplu! Noi proiectăm ceea ce se construiește. Dacă nu se construiește, noi nu avem ce proiecta!
Exemplu: Un proiect de investiții are un ciclu de 5 ani, dar el poate fi scurtat la 4 ani. În 20 de ani se va investi cu 25% mai mult. Dacă acest ciclu poate fi redus la jumătate, investițiile pur și simplu se vor dubla!
Patronatul arhitecților ar trebui să militeze pentru derularea mai rapidă a investițiilor, pentru a se construi mai mult.
Ce ar însemna mult mai multe construcții
Legile economiei sunt implacabile. Mai multe construcții ar duce la scăderea prețului lor de vânzare.
În același timp, dezvoltatorii vor avea o cerere tot mai mare de proiectare, muncitori șamd. Prețurile proiectării vor crește, salariile constructorilor vor crește.
Ratele de profit ale dezvoltatorilor se vor diminua. Dar profitul lor va crește, deoarece vor avea un volum mai mare de investiții.
Ameliorarea regulamentelor de urbanism
Aplicarea regulamentelor de urbanism este destul de dificilă. Ele sunt o piedică în dezvoltarea localităților, dar în același timp și generatoare de haos. Pe de o parte sunt foarte restrictive, pe de altă parte sunt prea permisive. Derogările corecte de la regulamente se obțin greu, în timp ce multe forțări au făcut efecte extrem de neplăcute.
Arhitecții din birourile de proiectare au întâlnit toate situațiile posibile. Experiența lor cumulată este greu de egalat. Patronatul poate sintetiza aceste informații pentru a susține, argumentat, ameliorarea regulamentelor de urbanism.
Direcțiile de acțiune ale unui patronat al arhitecților
Patronatul arhitecților poate reprezenta interesele societăților și birourilor de arhitectură doar urmând cel puțin direcțiile de mai jos. Ele nu sunt, bineînțeles, limitative.
1. Susținerea intereselor patronatului arhitecților și firmelor de arhitectura in relațiile cu autoritățile publice
Atât la nivel local, cât și central, autoritățile au nevoie de parteneri de dialog. Legea le obligă să consulte publicul și mediul economic.
Interesele firmelor de arhitectură nu au fost susținute decât accidental de diverse organizații sau indivizi. Dar acest lucru s-a întâmplat sporadic și necoerent.
Principiile care ar favoriza nu doar proiectarea, dar și întregul sector economic nu sunt garantate și nici măcar respectate.
Avizatori, relația cu autoritățile locale
Faptul că multe primării nici măcar nu încearcă să emită certificate de urbanism sau autorizații de construire în termenul legal nu pare să intereseze pe nimeni.
Deși OAR are sute de mii de certificate cu datele solicitării și emiterii, nu face nimic cu ele. Aceste statistici pot fi opuse administrației pentru a căuta o soluție. Pentru fiecare proiect înregistrat sunt cunoscute și valorile de investiție. Este incredibil de ușor de arătat ce impact economic au aceste întârzieri. Ele afectează nu doar firmele de proiectare, dar și economiile locale și națională, precum și sute de mii de beneficiari. În fiecare an.
La acestea se adaugă timpii pierduți in procesul de avizare. Nu doar că unele avize se emit și în șase luni, ele mai sunt și înlănțuite.
Legislație
Legislația este principalul obiectiv al acestei direcții. Avem nevoie de legi mai bune pentru avizarea, autorizarea, controlul calității în construcții, pentru amenajarea teritoriului și urbanism.
Centralizarea datelor deținute de Ordin permite calcularea pierderilor din economia națională. Am discutat mai sus de ele.
Reforma legislației trebuie să permită căi alternative de autorizare, testate și verificate în programe pilot. Efectele trebuie măsurate și evaluate. Nu putem rescrie legile existente, păstrând sistemul actual, în speranța că acum va fi bine. Este neprofesionist și periculos.
2. Coagularea unui pol patronal cu profesiile înrudite
Inginerii sunt colegii, colaboratorii și prietenii noștri. Interesele noastre sunt profund împletite. Același lucru este valabil și pentru constructori, investitori și beneficiarii finali.
Un viitor patronat al arhitecților trebuie să devină un lider informal al sectorului construcțiilor.
Un astfel de obiectiv poate fi atins numai cu acțiuni susținute, dublate de o comunicare eficientă.
3. Ordinul Arhitecților din România trebuie să aibă ca prioritate susținerea proiectării
Ordinul nu a reușit în ultimii 20 de ani să facă aceasta. Nici nu și-a propus vreodată. În OAR lipsește un grup de presiune, ales, cu această prioritate.
Doar ASAR și-a propus acest lucru. Însă ambițiile acestei asociații au fost fie lipsite de coerență, fie prea mărunte.
Cu siguranță că majoritatea colegilor din conducerea OAR ar sprijini demersurile unui patronat al arhitecților cu reprezentare națională.
4. Susținerea profesiilor de arhitect și inginer
Proiectarea de arhitectură și construcții de calitate este posibilă doar cu profesioniști. Statutul arhitecților și inginerilor trebuie apărat și crescut.
Rolul arhitectului trebuie promovat în societate. Populația trebuie educată, aratându-i-se beneficiile proiectării. Clienții și autoritățile trebuie să învețe importanța proiectării de calitate. Căutarea celor mai bune soluții trebuie să devină regula, nu excepția.
Pătrunderea arhitecților în administrație trebuie sprijinită. Acei colegi care aleg această carieră trebuie încurajați să se poarte cu profesionalism și feriți de ingerințele conducerilor politice.
Patronatul va trebui să conlucreze cu sindicatul arhitecților pentru a susține rolul și statutul arhitectului in societate.
5. Creșterea competitivității și productivității firmelor de arhitectură
Trecerea de la planșetă la tehnologia CAD a crescut productivitatea proiectării. Deja, mulți dintre noi, am trecut la tehnologia BIM.
Ambii pași permit creșterea calității concomitent cu scăderea costurilor. Mai puțini arhitecți pot proiecta mai mult și mai bine.
În același timp, arhitecții pierd competențe: project management, selecția constructorului, urmărirea execuției și controlul calității. Concomitent, apar specializări noi: evaluare energetică, urbanism șamd. Acestea iau din competențele arhitectului. Controlul arhitectului în construcții scade incet dar sigur. Concomitent ni se impun tot mai multe corvezi. Lucrăm din ce în ce mai mult, în timp ce proiectăm tot mai puțin.
Contractele design & build sunt atribuite constructorilor. Proiectele mari de arhitectură sunt obținute prin project-manageri.
Patronatul arhitecților trebuie să creeze resursele care să aducă societațile de arhitectură în pozițiile de lideri sau parteneri egali.
Grupul de inițiativă pentru crearea unui patronat al arhitecților
Există deja o inițiativă de creare a unui patronat al societăților și birourilor de arhitectură. Pandemia a întrerupt acest demers. Sperăm să fie reluat.
Vom publica un formular unde poți să-ți lași datele pentru a fi contactat ulterior.
Programul și ideile grupului fondator nu sunt neapărat cele de mai sus. Dar orice nouă organizație a arhitecților trebuie să fie, în primul rând, democratică.
Rolul Arhitecti.Org în crearea patronatului
Proiectul Arhitecti.Org este inițiat pentru a ajuta arhitecții să se organizeze în funcție de cariera aleasă, pentru a determina Ordinul să susțină atât arhitecții, cât și societățile de arhitectură.
Probabil că nimeni nu știe câți arhitecți sunt angajați în birourile de proiectare. Nimeni nu știe nici care este statutul acestor arhitecți. Câți dintre ei au drept de semnătură, câți nu? Câți au ingratul statut de stagiari? Câți arhitecți au putere de decizie la locul de muncă? Pentru câți statutul de salariat constituie o carieră și pentru câți este doar un episod trecător?
Din această simple întrebări ne putem da seama că mulți dintre noi avem multe interese comune, dar și multe interese divergente.
Sindicatul arhitecților nu există. Situația miilor de arhitecți angajați nu se poate îmbunătăți în lipsa unei organizații care să scoată la lumină doleanțele firești ale acestora.
Dacă nu există un sindicatul arhitecților, nu ar trebui înființat?
Cu toate acestea, nu există nicio formă de organizare a arhitecților salariați. Nu sunt organizați nici măcar stagiarii, deși au avantajul că se cunosc din facultățile de arhitectură. Unii au fost activi în asociațiile studențești.
De aproape 20 de ani, nici măcar o singură asociație, chiar informală, nu a apărut ca un partener de dialog cu Ordinul în chestiunea stagiului.
Salariile arhitecților nu sunt singura problemă
Pentru foarte mulți arhitecți, perspectivele de salarizare sunt cele ale salariului minim. În același timp, multe birouri individuale sunt o formă mascată de angajare.
Și arhitecților cu mai multă experiență le este greu în această piață. Stagiarii sunt, practic, obligați să accepte salariile mici. Acest fapt scade nivelul salarizării pentru toți ceilalți.
Drepturile de autor ale arhitecților
Arhitecții fără drept de semnătură se văd, zilnic, deposedați de drepturile de autor, fiind reduși la statutul de desenatori. În același timp, participarea lor la întocmirea proiectelor de arhitectură contrazice spiritul Legii 184.
Peste toate acestea sunt multe zile de lucru de peste 10 ore și volume infernale de muncă. Cu siguranță că mulți arhitecți suferă în tăcere, fiind victimele nu doar ale acestor conjuncturi , dar și a diverselor situații neplăcute care apar la orice loc de muncă.
Nu este un tablou prea plăcut.
Un sindicat al arhitecților ar permite aflarea tuturor problemelor curente
Nimeni nu știe care ar fi soluțiile pentru a ameliora acest peisaj sordid. Nu poate cineva nici să enumere tipurile de probleme pe care arhitecții salariați le întâmpină zi de zi.
Numai ei, arhitecții angajați, pot spune, exact, care sunt problemele lor. Iar fără a indica problemele, nu se pot găsi nici rezolvări.
I. Dreptul muncii
Sunt multe relații reglementate de dreptul muncii. Toate au un impact semnificativ în viața profesională a arhitecților. O organizație sindicală poate veghea ca nu doar toate principiile generale legate de dreptul muncii să fie incluse în contractele de muncă, dar și cele care țin de profesie.
II. Conflicte de muncă
Ca în orice sector de activitate, și în birourile de arhitectură apar conflicte de muncă. Dispute legate de contracte, concedieri abuzive, hărțuire sexuală, mediu de lucru ostil sunt, program prelungit și ore suplimentare neremunerate, cu siguranță, fac parte din viața de zi cu zi a arhitecților.
III. Drepturi de autor, dreptul de semnătură și răspundere legală
Deși toate drepturile de autor sunt ale persoanelor care întocmesc proiectele, în practică, ele sunt exclusiv ale firmei. Și modul de exercitare al dreptului de semnătură poate fi un obstacol în păstrarea drepturilor de autor. În celași timp, răspunderea legală îi privește pe toți cei care participă la întocmirea unui proiect. Sindicatul arhitecților este în măsură reprezinte și pe cei care acum sunt protejați.
IV. Protecția titlului și a statutului profesiei de arhitect
Proiectul de cod al construcțiilor propus de ministerul de resort restrânge dreptul arhitecților de a proiecta orice construcție. Acesta este doar un ultim exemplu de atac asupra titlului de arhitect și al statului profesiei. Nu este nici prima oară, nu va fi nici ultima oară.
Un sindicat al arhitecților nu trebuie să asiste pasiv la aceste încercări care pun la îndoială calificarea profesională, titlul și statutul profesiei de arhitect.
V. Altele
Sunt sigur că tu, drag coleg, ai putea cu ușurință să completăm această listă. Enumerarea nu este exhaustivă. Este însă deschisă colaborării.
Partenerii de dialog pentru sindicatul arhitecților
Un sindicat al arhitecților ar avea mai mulți parteneri de dialog, în funcție de problematică. Există probleme legate de salarizare, de dreptul muncii, de protejarea statutului și a titlului de arhitect, drepturile de autor, dezvoltare profesională continuă șamd.
1. Patronate ale firmelor de proiectare
Cu siguranță că mulți angajatori nu conștientizează nici ei situația. Mulți sunt prinși de grijile celuilalt capăt al problemelor. Este greu să ai, lună de lună, banii de salarii, taxe, impozite, chirii, subcontractanți și grija de găsi lucrări noi și a le termina pe cele în lucru cu bine.
Timp de 20 de ani, arhitecții s-au plâns că Ordinul nu se ocupă și de problemele lor. Și au dreptate.
Dar forurile de conducere ale OAR nu știu și nu au cum să știe aceste probleme. Sindicatul arhitecților poate pune presiune pe conducere pentru ca rezolvarea acestora devină o prioritate.
Un sindicat cu doar câteva sute de membri poate influența decisiv alegerile din OAR. Conferințele teritoriale adună doar 5% dintre arhitecții înscriși în TNA.
Sindicatul arhitecților care ar coagula activ peste 1000 de colegi poate conduce Ordinul. Arhitecții stagiari pot schimba aproape cum vor metodologia de stagiu.
3. Autorități publice
Sunt mai multe legi care obligă executivul să consulte organizațiile sindicale când sunt promovate inițiative legislative. Sindicatele cu reprezentare națională au un cuvânt de spus.
4. Alte sindicate
În România sindicatele funcționează cu predilecție în sectorul public. Nu avem o cultură sindicală solidă.
Dar sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale au nu doar și multe interese comune, dar și experiența necesară pentru ca pozițiile lor să fie luate in seamă.
5. Alte organizații profesionale, partenere cu sindicatul arhitecților
Nu trebuie să-i uităm nici pe colegii ingineri, sau pe constructori. Uniunea Arhitecților din România ar fi un alt partener, cu atât mai mult cu cât este gestionarul unui sistem de pensii pentru arhitecți.
Și aici lista este deschisă.
Constituirea unui grup de inițiativă pentru coagularea unui sindicat al arhitecților
Arhitecti.Org își propune să ajute la formarea unui grup de inițiativă pentru formarea unui sindicat al arhitecților.
Vom publica o pagină cu un formular de înscriere în acest grup. Dacă ești arhitect angajat, indiferent dacă ai sau nu drept de semnătură, dacă ești sau nu înscris în Ordin, dacă ești stagiar sau ai multă experiență, ești bine venit!
Nu știm ce impact va avea acest demers, sau dacă va reuși. Dar, cât timp nu încercăm să ne organizăm, drepturile noastre pot fi oricând încălcate.
Obiecțiuni privind prevederile din proiectul de lege Codul Construcțiilor și Amenajării Teritoriului privind Certificarea arhitecților și inginerilor, în forma trimisă spre avizare interministerială în scopul adoptării de către Guvernul României, noiembrie 2022
Certificarea arhitecților și inginerilor este neconstituțională
Certificarea arhitecților și inginerilor este doar una dintre propunerile din proiectul de Cod al Construcțiilor și Amenajării Teritoriului. Atât certificarea arhitecților, cât și un astfel de cod sunt deziderate mai vechi ale unor funcționari din Ministerul Dezvoltării Regionale și Lucrărilor Publice. Puteți citi mai multe despre certificare, aici, iar despre CATUC, aici.
Acest text a fost remis Ministerului justiției, spre analiză, în cadrul procesului de avizare interministerială a proiectului de lege. Rolul Ministerului Justiției este acela de a urmări constituționalitatea, legalitate, precum și calitatea procesului legislativ, atât în cazul propriilor proiecte de lege, cât și în cazul proiectelor de legi și alte acte normative, propuse de alte instituții ale statului.
Art.379 împarte construcțiile în patru categorii, numite clase de consecințe (CC1, CC2, CC3, CC4), corelate cu clasele și categoriile de importanță[1] existente în legislația în vigoare.
Art.390, alin (2)[2], prevede că specialiștii în construcții, arhitecți și proiectanți, se vor certifica (atesta) pentru a proiecta construcțiile din clasele de consecințe CC3 și CC4.
Profesia de arhitect este o profesie reglementată[3]. În conformitate cu Legea 184/2001, proiectele de arhitectură pot fi întocmite numai de către arhitecți, absolvenți ai facultăților de arhitectură, care au obținut un Dreptul de Semnătură (DS) în urma promovării unui stagiu minim de doi ani și a promovării unui interviu pentru acordarea DS.
Dreptul de semnătură al arhitecților se aplică, în prezent, pentru toate clasele și categoriile de importanță ale construcțiilor. Dreptul de semnătură în arhitectură este limitat doar pentru conductorii arhitecți (absolvenți ai unor forme de învățământ de trei ani) și pentru urbaniști (absolvenți ai facultăților de urbanism, cu o durată a studiilor de 5 ani). Dreptul de semnătură al acestora este limitat pentru construcții din clasele de importanță C și D și la anumite dimensiuni.
Proiectarea structurilor de rezistență și a instalațiilor construcțiilor este rezervată, în conformitate cu Legea 10/1995 privind calitatea în construcții, exclusiv inginerilor de specialitate, pentru toate clasele și categoriile de importanță. Și în cazul acestora, eventualele limitări privind abilitățile de a proiecta diverse construcții sunt limitate tot în funcție de tipul calificării. De exemplu, absolvenții de inginerie economică pot proiecta structuri de rezistență doar pentru un anumit tip ce construcții corespunzătoare claselor de importanță C și D (cea mai mică importanță), conform mențiunilor de pe diplomele de absolvire. În aceeași situație se află și subinginerii.
Dacă în aliniatul (1) al aceluiași articol, referirile privind verificatorii de proiecte, experții tehnici, auditorii energetici, arhitecți și/sau ingineri, constituie, în fapt, o extindere a competențelor (verificarea, expertizarea, sau auditarea energetică), aliniatul (2) constituie o restrângere a dreptului de a profesa, prin limitarea la drepturile unor categorii inferioare mai puțin calificate, cum sunt conductorii arhitecți, subinginerii, ori absolvenții unor facultăți cu specializare conexă, cum ar fi urbaniștii sau inginerii cu specializări diverse (inginerie economică, dezvoltare urbană șamd).
Restrângerea unor drepturi, conform Constituției, este interzisă:
(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Singura justificare pentru această restrângere, aceea a apărării sănătății, nu are nici o bază reală. Statul are la dispoziție alte măsuri pentru asigurarea sănătății populației, cum ar fi avizarea unor tipuri de proiecte, normative de proiectare și legi specifice. Restrângerea drepturilor unor întregi categorii profesionale este disproporționată și discriminatorie, după cum vom argumenta mai jos, încălcând nu doar Constituția României, ci și prevederi ale unor directive Europene.
Experiența introducerii dreptului de semnătură prin Legea Nr.184/2001 după satisfacerea unui stagiu profesional de doi ani, ne arată că aceasta nu s-a aplicat retroactiv. Astfel, arhitecții absolvenți până la data limită de înscriere în Ordinul Arhitecților nu au mai efectuat stagiul profesional. Ordinul le-a certificat dreptul de semnătură (existent). Absolvenților facultăților de arhitectură, în prezent, după satisfacerea stagiului profesional și trecerea interviului, li se acordă dreptul de semnătură.
Din aceste considerente, certificarea specialiștilor arhitecți și ingineri nu li se pot impune condiții suplimentare pentru a profesa neîngrădit, acest fapt echivalând cu restrângerea unor drepturi.
Certifcarea, în înțelesul textului de lege propus (cu verificarea cunoștințelor, experienței șamd), nu ar putea fi aplicată decât absolvenților viitori ai facultăților de profil.
Efectul discriminatoriu al certificării arhitecților în raport cu DIRECTIVA 2005/36/CE
În virtutea faptului că profesia de arhitect este reglementată, exercitarea profesiei trebuie să permită drepturile și libertățile constituite de DIRECTIVA 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.
Astfel, prin intermediul Directivei, arhitecților care au dreptul de a profesa în țările lor de origine (UE și SEE), pot profesa neîngrădiți pe teritoriul României.
Introducerea unor certificări suplimentare, care ar restrânge dreptul la libera practică pentru proiectarea unor categorii de clădiri, ar discrimina arhitecții români, membri ai OAR, înregistrați în Tabloul Național al Arhitecților ca Arhitecți cu Drept de Semnătură.
În cazul în care certificarea s-ar aplica și arhitecților din celelalte țări UE și SEE, România ar putea face față unor proceduri de infringement pentru restrângerea libertății de circulație a persoanelor și serviciilor, prin limitarea recunoașterii profesionale, fapt care ar duce la discriminarea lor prin limitarea unilaterală a accesului acestuia pe piața locală. Astfel, arhitecții din celelalte țări UE și SEE ar fi discriminați, neputând fi, realist, certificați.
În cazul în care certificarea s-ar aplica doar arhitecților români, aceștia ar fi discriminați față de colegii arhitecți din țările UE și SEE, prin aplicarea unor criterii suplimentare.
Aplicarea neproporțională a certificării arhitecților și inginerilor
Principiul proporționalității este definit în DIRECTIVA (UE) 2018/958 privind efectuarea unui test de proporționalitate înainte de adoptarea unor noi reglementări referitoare la profesii. Astfel, măsurile propuse trebuie să:
se aplice în mod nediscriminatoriu;
să fie justificate de obiective de interes public;
să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului pe care îl urmăresc;
și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
În cazul în care măsura certificării arhitecților și inginerilor nu s-ar aplica retroactiv (vezi cap precedent), aplicându-se doar specialiștilor care se vor califica ulterior adoptării acestei legi, aplicarea ei nu ar fi nici adecvată, nici necesară și ar împovăra persoanele vizate excesiv în raport cu obiectivul avut.
Or, în conformitate cu nota de fundamentare și cu mențiunile privind sistemul de control al calității, pentru protejarea consumatorilor finali, măsura nu ar avea nici un fel de efect imediat.
Certificarea arhitecților și inginerilor este anticoncurențială
Certificarea arhitecților și inginerilor ar limita liberul acces al unor categorii profesionale, prin împărțirea pieței în construcții din clasele de consecințe CC1 și CC2, respectiv CC3 și CC4.
În conformitate cu prevederile Legii Concurenței, Art.2, Alin. (1), lit. (b), „Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, săvârșite de [….] autoritățile și instituțiile administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.”
Piața liberă este un principiu constituțional, fiind consfințit în Art. 135 – Economia, din Constituție. Astfel, „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență.”
Restrângerea dreptului de a proiecta anumite categorii de clădiri pentru arhitecți și inginerii constructori, va duce la scăderea numărului de proiectanți și firme de proiectare din țară, la creșterea prețului și la limitarea accesului cetățenilor la aceste servicii vitale pentru investițiile noi.
Trebuie reiterată lipsa de proporționalitate a acestei măsuri prin faptul că asigurarea calității oricărui produs sau serviciu decurge dintr-un mediu concurențial, sau din stabilirea unor standarde de calitate pentru produsul sau serviciul final.
Astfel, pentru asigurarea calității, există în prezent o largă bază normativă pentru proiectarea, construcția și exploatarea clădirilor, părți ale unor clădiri, instalații aferente șamd. În plus, sistemul calității deja instituit prin Legea 10/1995 privind calitatea în construcții face, teoretic, ca nici o clădire să nu fie sub standardele de calitate.
Faptul că, în pofida acestui cadru legal, unele construcții nu asigură standardele minime de calitate deși, prin lege, sunt angrenați doar specialiști (arhitecți și ingineri) se datorează controlului defectuos al autoritățile. De mai mulți ani, Inspectoratul de Stat în Construcții nu mai participă, sau participă doar foarte rar la fazele determinante pentru controlul calității. Deși ISC și Ministerul de resort atestează o serie de specialiști cu rol în controlul calității, cum ar fi verificatori de proiecte, experți tehnici, auditori energetici, responsabili tehnici cu execuția șamd, nesusținerea unui control coerent asupra activității acestora este principalul motiv pentru carențele calitative.
Restrângerea numărului specialiștilor abilitați legal să proiecteze anumite tipuri de construcții nu poate avea rezultatul contat, ci doar o denaturare gravă a concurenței. Trebuie subliniat că deja accesul la anumite profesii și la libera practică este limitat de nivelul de formare profesională.
Scopul urmărit de lege, de a asigura calitatea construcțiilor este, de fapt, pierdut chiar prin această măsură. Cele mai multe construcții, așa zisele construcții din clasele de consecințe CC1 și CC2, care afectează, prin numărul lor, calitatea vieții unui număr mult mai mare de persoane, sunt, de fapt, lăsate de izbeliște.
Legislația europeană permite statelor membre să limiteze accesul pe piață, justificat, doar pentru anumite categorii de persoane, prin limitarea libertății de a constitui societăți comerciale fără a avea o anumită calificare profesională, sau fără ca majoritatea voturilor să fie rezervate profesioniștilor din domeniu.
Deși această măsură este, la rândul său, discutabilă, deoarece decizia profesională este, uneori, subsumată celei economice, s-ar putea, de exemplu, propune ca firmele de proiectare și construcții să fie înființate și deținute doar de arhitecți și/sau ingineri, ceea ce ar elimina, într-adevăr, o serie de firme, deținute de neprofesioniști, din piață.
Certificarea firmelor de construcții este anticoncurențială
În art. 391 din proiectul de lege se propune „Certificarea operatorilor economici care realizează lucrări de execuție în domeniul construcțiilor”. Astfel, conform aliniatului (1), „certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care execută lucrări în domeniul construcțiilor urmărește verificarea și recunoașterea capabilității și capacității operatorilor economici de a executa una sau mai multe activități specifice domeniului execuției lucrărilor de construcții.”
Din această formulare se înțelege că se vor urmări o serie de parametri, cum ar fi:
asigurarea cu personal calificat
asigurarea cu utilaje și alte dotări
experiența relevantă
statusul financiar
Trebuie menționat că în piața liberă, niciunul dintre aceste criterii nu sunt determinanți pentru capacitatea unei firme de a executa o construcție în condiții ideale de timp, economice sau calitative. De fapt, unele dintre cele mai de succes firme nu au nici personal numeros, nici dotări și utilaje, nici nu au pornit cu o experiență relevantă, nici cu un capital relevant.
Construcția clădirilor este o știință susținută de artă logistică. Personalul calificat sau necalificat, precum și sculele și utilajele pot fi subcontractate sau închiriate de la alte firme. Experiența relevantă poate fi obținută prin angajarea unor specialiști care au acea experiență, iar bonitatea poate fi asigurată din credite și din sumele care urmează a fi încasate în urma prestării serviciilor contractate.
În fapt, firmele care au și personal și utilaje au costuri mai mari decât cele care nu au nici personal, nici utilaje. Adesea au și o situație financiară precară datorită acestor costuri constante și a lipsei de flexibilitate.
Putem înțelege din textul proiectului de lege că scopul este, conform ultimului aliniat (17) al articolului 391 este acela de a obține o predictibilitate în achizițiile publice:
„În cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică în domeniul executării lucrărilor de construcții, autoritățile sau entitățile contractante au obligația de a solicita prezentarea certificatului prevăzut la alin. (16) ca dovadă a îndeplinirii cerințelor referitoare la capacitatea tehnică și profesională, în conformitate cu legislația aplicabilă, începând cu data de 1 iunie 2024.”
Certificarea operatorilor economici din construcție este discriminatorie
În conformitate cu DIRECTIVA 2014/24/UE privind achizițiile publice, acestea „trebuie să respecte principiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), mai exact libera circulație a mărfurilor, libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii, precum și principiile care derivă din acestea, cum ar fi egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența.”
Deși Directiva recunoaște dreptul statelor ca, pentru achiziții care depășesc anumite valori să impună condiții suplimentare, pentru „a crește eficiența cheltuielilor publice, a facilita participarea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) la achizițiile publice și a permite achizitorilor să utilizeze mai eficient achizițiile publice în sprijinul unor obiective societale comune” trebuie stabilit un cadru legislativ european. (Din preambulul Directivei).
În acest scop, Directiva consființește faptul că, în cadrul achizițiilor publice, ofertanții trebuie să facă dovada calificării:
„După caz, autoritățile contractante pot clarifica în documentele achiziției în ce mod grupurile de operatori economici trebuie să îndeplinească cerințele legate de situația economică și financiară sau de capacitățile tehnice și profesionale menționate la articolul 58, cu condiția ca aceasta să se justifice din motive obiectiveși să se respecte principiul proporționalității. Statele membre pot stabili termeni standard pentru modul în care grupurile de operatori economici urmează să îndeplinească cerințele respective.
Orice condiție pentru executarea unui contract de către astfel de grupuri de operatori economici, diferite de cele impuse participanților individuali, sunt, de asemenea, justificate de motive obiective și respectă principiul proporționalității.” – Art. 19, alin 2
Art. 391 din proiectul CATUC este discriminatoriu, deoarece presupune certificarea firmelor anterior lansării achizițiilor publice. Deoarece se presupune că doar firmele înmatriculate în România vor avea o astfel de certificare, accesul firmelor străine va fi, astfel împiedicat.
Dacă însă, în conformitate cu Directiva, firmele străine pot licita fără a avea certificatul emis de Statul Român, firmele românești vor fi discriminate, deoarece acestea trebuie să obțină un document în plus.
Cum certificatele sunt emise pentru anumite perioade, modificarea lor, pozitivă sau negativă, presupune reluarea procesului de certificare. Se poate presupune că aceasta nu se realizează doar în baza unor declarații pe proprie răspundere, ci se vor furniza documente justificative.
Dar Directiva impune simplificarea procesului de achiziție pentru firme. Este eliminată necesitatea furnizării de documente justificative, printr-o declarație pe propria răspundere, urmând ca firma sau grupul câștigător să le furnizeze după câștigarea procesului de achiziție publică.
Certificarea firmelor de construcții presupune crearea unui cadru discriminatoriu ori pentru firmele autohtone, ori pentru cele din UE și SEE.
În cazul achizițiilor publice, sistemul de certificare va limita numărul ofertanților, având ca rezultat achiziții mai scumpe pentru contribuabilii români.
Certificarea firmelor este neproporțională și anticoncurențială
În sectorul privat, certificarea firmelor, prin limitarea numărului acestora, va duce la o creștere a prețurilor construcțiilor. Aceasta presupune că se vor construi locuințe, birouri, construcții publice, comerciale și industriale mai puține și mai scumpe.
Firmele mai flexibile, mai bine adaptate unui mediu concurențial, vor avea dificultăți în a obține certificări datorită lipsei personalului, utilajelor și dotărilor șamd.
În cazul în care certificarea firmelor, prin hotărâri ulterioare va limita accesul la contractele pentru diverse clase de construcții în funcție de tipurile de certificate care vor fi obținute, impactul asupra pieței libere ar putea fi caracterizat ca fiind grosolan, ducând la apariția unor oligopoluri.
Efectul asupra locuințelor și calității vieții
Creșterea prețurilor locuințelor va limita numărul familiilor care vor avea acces la achiziția de locuințe. Tot mai mulți cetățeni vor achiziționa fie locuințe mai mici și mai ieftine, fie vor fi forțați să închirieze. Efectul va fi și creșterea chiriilor, cel puțin în orașele mari, dar nu numai.
Deși obiectivul propus este acela de a asigura calitatea fondului construit, efectul va fi unul advers. Tot mai mulți români vor locui în spații mici, scumpe și supraaglomerate. Deja România este una dintre țările cu cele mai proaste condiții de locuire în termeni de spațiu/locuitor.
Chiriile mai mari vor pauperiza și mai mult atât clasa de mijloc, cât și păturile mai sărace ale populației.
Concluzii privind măsura certificării arhitecților, inginerilor și a operatorilor economici din construcții
Proiectul CATUC își propune să crească disciplina în sectorul construcțiilor și al proiectării și să asigure un standard minim de calitate în construcții.
Într-adevăr, sectorul proiectării și al construcțiilor este unul asimetric. Profesioniștii au monopolul unei cantități extrem de mari de informații, în timp ce beneficiarii finali sunt expuși unor riscuri datorate lipsei de cunoștințe tehnice. Consolidarea unui sistem de control al calității este un obiectiv nobil și vital pentru societate.
Măsurile propuse, cel puțin în privința certificării arhitecților, inginerilor și firmelor de construcții este lipsită de proporționalitate. Efectele asupra unor categorii profesionale și a agenților economici din sector nu au fost evaluate, după cum nici nu se va asigura efectul dorit.
Nivelul de calitate al produselor și serviciilor este asigurat de concurență, de impunerea unor standarde de calitate și de eficiența sistemului de control al calității. Certificarea va afecta deopotrivă persoanele fizice sau juridice care respectă bunele practici, după cum nu le va elimina pe toate cele care nu le respectă.
Certificarea poate fi și un nou germene de corupție favorizată de birocrația inerentă. De asemenea, atât arhitecții, inginerii, cât și firmele de construcții vor irosi resurse pentru parcurgerea unui nou prag birocratic, în loc să le aloce unor măsuri care pot crește nivelul de calitate.
Limitarea concurenței libere va afecta un sector care este responsabil pentru un procent între 5 și 10% din produsul intern brut. Investițiile din orice sector sunt, aproape întotdeauna, dependente de construirea unor obiective noi, consolidarea, modernizarea, sau restaurarea unui fond construit existent. Efectul direct al limitării concurenței va fi creșterea prețurilor în construcții.
Deoarece lipsa resurselor materiale este principalul dezavantaj economic atât al populației, al agenților economici, dar și al autorităților publice locale și centrale, creșterea prețurilor în construcții va limita investițiile pe care întreaga societate le va putea face în viitor, scăzând competitivitatea României.
Certificarea arhitecților și inginerilor, precum și a firmelor de construcții va discrimina fie arhitecții, inginerii și firmele de profil din alte țări UE și SEE, fie pe acestea în competiția locală. În primul caz, România riscă declanșarea unei proceduri de infringement. În al doilea caz, se va refuza liberul acces în piață exact pentru agenții economici și profesioniștii români.
Măsura certificării propusă prin articolele 390 și 391 din proiectul CATUC aduc serioase atingeri prevederilor Constituției României prin:
Cel puțin aceste prevederi, despre certificarea arhitecților și inginerilor ar trebui îndepărtate din proiectul de lege. Dar cum acestea sunt atât de grave, iar proiectul CATUC a fost transmis în procesul legislativ după consultări realizate în grabă, textul rezultat neincluzând multe dintre observațiile de fond ale mai multor profesioniști și organizații profesionale, probabil că și restul Codului ar trebui revizuit.
[1] Clasele și categoriile de importanță sunt stabilite prin conform Regulamentului privind stabilirea categoriei de importanță a construcțiilor, aprobat prin HGR nr. 766 din 21 noiembrie 1997.
[2] Art. 390 Alin. (2) „Ministerul responsabil în domeniul amenajării teritoriului, urbanismul și construcțiilor organizează certificarea inginerilor și arhitecților pentru proiectarea pentru clase de consecințe 3 și 4, cu sprijinul universităților de arhitectură și construcții și a asociațiilor profesionale de profil„
[3]Legea 184/2001 este armonizată cu Directiva 2005/36/CE privind profesiile reglementate.
Într-un lung articol publicat în Arena Construcțiilor, Domnul arhitect Șerban Țigănaș trece foarte vag prin câteva dintre problemele pe care CATUC le creează. Trebuie spus că aceat domn este direct responsabil de forma pe care acest proiect de lege a luat-o. Ordinul Arhitecților din România, în asociere cu Delloite și o firmă de avocatură, au câștigat licitația organizată de MDLPA pentru scrierea acestuia, pornind de la un set de așa numite teze. Tezele erau, nici mai mult nici mai puțin decât o înșiruire de titluri. Dl. Țigănaș este desemnat de OAR ca Project Manager al asocierii, împreună cu Doamna arhitect Michaela Gafar, expert cheie. Domnul Țigănaș este fost președinte al Ordinului, Secretar General al Uniunii Internaționale a Arhitecților, iar Doamna Gafar, fost vicepreședinte OAR.
Doamna Gafar a mai încercat, în urmă cu trei ani, sustinerea certificării firmelor de proiectare și construcții. Atunci, inițiativa pornise de la un grup de firme din construcții care reușise încheierea unui protocol cu Guvernul Dăncilă. Doamna Gafar știa argumentele susținute de un grup de arhitecți, materializate printr-o petiție care strânsese peste 1500 de semnături.
Contraargumentele erau aceleași ca acum, anume că măsura este anticoncurențială și neconstituțională și va avea efecte economice nefaste.
Revenind la articolul Domnului Țigănaș, trebuie spus că acesta pare o tentativă de a se scuza. Dar nu pornește de la recunoașterea vreunei vinovății. Fostul președinte face un fel de filozofie, argumentând că s-ar putea și așa, dar și altfel. Încearcă o explicație pornind de la faptul că profesia de arhitect este reglementată, dar liberală, cea de inginer, invers. Amintește Europa, lasând să se înțeleagă că de acolo ni se trage. Are, totuși, decența de a nu afirma așa ceva.
Orice încercare de a introduce Uniunea Europeană în justificarea acestui cod este o minciună sfruntată. La baza UE stă un principiu simplu. Uniunea este constituită în jurul a patru principii fundamentale: libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalului. UE este constituită pe ideea modernă a faptului că avuția națiunilor – prosperitatea – crește în cazul unui comerț neîngrădit. Schimburile economice libere sunt reciproc avantajoase. Doar într-o societate opresivă câștigul unuia este pierderea altuia.
Corupția, barierele comerciale, reglementarile protectioniste, lipsa libertății de mișcare, precaritatea dreptului de proprietate, injustiția șamd sunt de natură să limiteze sau chiar să anuleze efectele benefice ale celor patru libertăți.
Uniunea Europeană acceptă cu greu orice intervenție care afectează aceste principii. Directiva privind achizițiile publice este foarte atentă să indice statelor membre asigurarea concurenței libere, indicând metodele prin care firmelor mici și mijlocii să li se asigure accesul la lucrările publice mari, ori de câte ori este posibil. Statele sunt obligate să împartă contractele mari în mai multe mai mici. Excepțiile sunt legate de apărare, unde, evident, sunt în joc și alte interese.
Aceeași Directivă, în traducerea în limba română, abundă de folosirea cuvântului certificare. Dar, într-o anexă, există o listă a organismelor de certificare din statele membre. În cazul României este vorba despre Registrul Comerțului.
Nu, nu Europa ne cere să certificăm firmele de proiectare și construcții! Aceasta este o răstălmăcire răuvoitoare.
O preocupare constantă a Uniunii este și controlul monopolurilor și a oligopolurilor. Acestea afectează mecanismele economice de formare a prețurilor, ducând la creșterea lor până la maximizarea profitului. De aceea Uniunea și statele membre verifică foarte atent fuziunile și achizițiile companiilor concurente, precum și pericolul formării concentrărilor economice. Legislația care favorizează întreprinderile mici și mijlocii are exact rolul de a impune concurență chiar și în sectoarele unde, teoretic, concurența este limitată de cauze naturale.
Dealtfel, Domnul Țigănaș, ca Secretar general al UIA și ca fost președinte OAR știe foarte bine. Uniunea nu privește cu ochi buni nici puzderia de profesii reglementate. Aceste sunt o piedică pusă liberei circulații a persoanelor și serviciilor. Scopul Directivei care se referă la acestea nu este consființirea lor, ci stabilirea unor standarde europene și a obligațiilor organizațiilor naționale de a recuniaște membrii celorlalte state. Ideea este ca un arhitect român să poată avea acces pe piața franceză, fără ingrădiri privind accesul la piața muncii și a serviciilor. Și viceversa.
Revenind la articolul Domnului Țigănaș, trebuie stabilite câteva principii:
Nu este adevărat că sunt mai multe opțiuni. Opțiunile anticoncurențiale nu sunt opțiuni, sunt derapaje.
Certificarea inginerilor este o îngrădire directă a unor drepturi dobândite odată cu titlul de inginer. Limitarea lor este neconstituțonală.
Certificarea firmelor pe clase reprezintă o barieră pusă liberului acces pe piață. Este nu doar o limitare a intŕării, este o evacuare. De asemenea, contravine Directivei privind achizițiile publice. Poate duce la infringement.
Codul Construcțiilor de al cărui proiect s-a îngrijit Domnul Țigănaș ca Project Manager are foarte multe hibe care vor acutiza problemele din sistemul de avizare, autorizării și al controlului calității în construcții, teoretic reparabile. Cele privind îngrădirea liberei concurențe sunt, pur si simplu, de neacceptat.
Ce mi se pare trist este că cei doi arhitecți au legitimat această tentativă de subminare a economiei pe de o parte, a profesiilor de arhitect și inginer constructor pe de altă parte. Nu știu dacă este vorba de nepăsare, incompetență, sau rea intenție. Domnul Țigănaș pare să încerce o scuză în acest articol. Doamna Gafar a dat vina pe „Minister”, cineva de acolo ar fi impus așa ceva. Totuși, cei doi, sunt numiți în colectivul de elaborare de către Colegiul Director al Ordinului Arhitecților, cu votul Consiliului Național al OAR. De ce nu au apelat la Ordin, dacă cei din Minister au impus aceste infame prevederi? De ce nu s-au retras?
Am crezut întodeauna că profesia noastra este un soi de club aristocratic, de doamne și gentlemeni. Definiția unui gentleman nu se referă atât la maniere, cât la datoria de a nu face rău, mai ales colegilor. Un gentleman este drept și este condus de spiritul sportiv. Un gentleman este un susținător al liberei concurențe prin definiție.
Ordinul Arhitecților are un cod deontologic. Ne cere să onoare și demnitate, în viața profesională și în cea privată, nu-i așa, Șerban?
Făcând observații la proiectul Codului Construcțiilor aflat în transparență decizională, am tot încercat să-mi imaginez cum ar putea crește responsabilitatea în construcții. Ministerul chiar a identificat, printre vulnerabilitățile actualului sistem, exact această problemă.
Sistemul de legi de acum este bine dezvoltat în ceea ce privește controlul calității. Proiectele sunt verificate de verificatori de proiecte atestați. Proiectanții sunt absolvenții cursurilor de inginerie de cinci ani, iar arhitecții, după șase ani fac și doi ani de practică. Înainte de a obține autorizația de construire, multe proiecte sunt vizate de pompieri, direcțiile de sănătate publică, pe vremuri și de ISC, în destule cazuri. Comisia de monumente este chiar dură cu multe proiecte, iar arhitecții șefi arareori „scapă” nerespectând regulamentele de urbanism. Șantierul este condus de un inginer constructor, iar firma are un responsabil tehnic cu execuția. Lucrările sunt verificate de un alt inginer, dirigintele de șantier, control încrucișat cu proiectantul de specialitate. Periodic mai trece și inspectorul ISC pe șantier. Recepția la terminarea lucrărilor durează și ea destul de mult. Materialele de construcții au facturi, avize de însoțire a mărfii, certificate de calitate, de conformitate, agremente tehnice.
Cu toate acestea, situația este departe de a fi mulțumitoare.
Controlul calității este cel mai eficient în ceea ce privește securitatea la incendiu, deși este exigența cea mai dificil de asigurat. După un aviz greu de obținut, la sfârșitul lucrărilor, pompierii verifică temeinic noua construcție, funcționarea instalațiilor de avertizare și stingere a incendiilor, agrementele tehnice ale ușilor rezistente la foc, instalațiile de desfumare și suprapresiune etc. Apoi, pentru funcționare, se eliberează și autorizația de incendiu.
Și structura de rezistență este destul de bine verificată, dar cum ISC ul vine tot mai rar pe șantiere, disciplina începe să șchioapete. Totuși, betonul vine cu certificate de calitate, în autospeciale sigilate, oțelul este tot mai des achiziționat fasonat, cu certificate, iar epruvetele de beton și probele de oțel sunt trimise la laboratoarele de testare, există condici de betoane, se încheie procese verbale în fazele determinate. Tot mai multe clădiri chiar au cartea construcției.
Mai rău este pentru cei care scapă pe lângă sistem. Nu vorbesc de construcțiile fără autorizație de construire, dar nerespectarea autorizației este tot mai dificilă, recepția finală fiind tot mai greu de realizat. Încet, oamenii tind să se conformeze.
Cazurile în care apar etaje în plus sunt tot mai rare, deși sunt, încă, numeroase nerespectările autorizațiilor și, implicit, ale proiectelor. Cine este responsabilul pentru acest fapt?
Nici un constructor nu face pe banii săi un etaj în plus. Sunt destui care o fac, însă, atunci când li se cere asta. Probabil, unii inconștienți își instigă clienții să încalce prevederile autorizației de construire. Dar, de fiecare dată, cel care finanțează încălcarea este investitorul.
Comunitatea internațională sancționează statele care finanțează terorismul. Aceasta este ceea ce nu face actualul sistem de control al calității. Sigur, există consecințe, dar, într-un final, apar prescripții, căi în justiție pentru întabulare, clădirile neconforme sunt branșate la utilități.
Putem număra pe degete construcțiile demolate de autoritățile locale în ultimii 30 de ani. Acțiunile mai ferme au loc mai degrabă în comunitățile defavorizate.
Codul Civil și Legea Cadastrului permit autorilor unei construcții să înscrie ca sarcină, în Cartea Funciară, sumele de bani datorate de proprietarul unui teren pentru neplata onorariilor de proiectare și a contravalorii lucrărilor de construire.
Demolarea totală sau parțială a unei construcții care nu respectă retragerile sau regimul de înălțime cade în sarcina proprietarului. Dar, în cazul în care nu se conformează benevol, autoritățile nu au un mecanism prea simplu pentru a impune conformarea sau pentru a o face din surse proprii.
Odată cu eliberarea autorizației de construire, în baza unui text de lege bine gândit, ar putea înscrie în Cartea Funciară a proprietarului această sarcină, a aducerii în limitele autorizației de construire, sau a demolării în cazurile bine stabilite.
Cererea pentru autorizația de construire ar putea și ar trebui să fie un titlu executoriu, care să greveze proprietatea, până la încheierea Recepției Finale. Sumele necesare demolării pot fi calculate procentual din valoarea investiției și recuperate din executarea proprietății.
Lipsa disciplinei în construcții este favorizată de lipsa consecințelor. Beneficiarii își asumă un risc, dar acesta este, încă, un risc acceptabil. Este cu atât mai acceptabil, cu cât obținerea unei autorizații de construire poate dura un an, sau chiar mai mult.
Semnarea unui astfel de angajament pentru obținerea unei autorizații de construire ar avea și implicații de altă natură.
Cele mai multe construcții sunt realizate cu credite. Ipotecile băncilor ar fi imposibil de executat dacă primăria a demolat construcția. Băncile vor solicita beneficiarilor să se asigure pentru acest risc. Acest risc este și poate fi transferabil celorlalți „complici”: proiectantul și constructorul. Aceștia ar fi nevoiți să garanteze beneficiarului că un astfel de risc va fi acoperit tot cu asigurări.
Și Codul Construcțiilor propune asigurări pentru proiectanți, constructori, investitori. Dar autorii nu au mers mai departe pentru a identifica riscurile pentru care cineva s-ar asigura.
Lloyds a fost înființată in 1686 pentru a proteja armatorii britanici de riscurile mari ale comerțului lucrativ cu coloniile care se răspândeau peste toate oceanele. Căștigurile erau imense, dar pierderea unei nave și a încărcaturii însemnau perioade nedeterminate petrecute în închisoarea datornicilor. La scară mare, riscurile sunt calculabile. Asigurările pot deveni la fel de profitabile ca afacerile pe care le protejează.
Societățile de asigurări adesea pun condiții asiguraților pentru a nu se expune riscurilor inutile. În fapt, dacă este posibil, fac în așa fel, încât să nu se expună deloc.
Pentru a elimina șansele de a plăti construcțiile demolate, vor solicita și construcțiilor, dar și proiectanților, să aibă propriile asigurări pentru situațiile în care s-ar ajunge la un deznodămînt neplăcut din culpa acestora.
Dacă legiuitorul obligă părțile să se asigure, aceasta este o ingerință în piața liberă. Dar nimic nu oprește un client să solicite orice garanții găsește de cuviință furnizorilor săi. Orice persoană are dreotul să își protejeze investițiile.
Ce poate legiuitorul să facă este să impună aplicarea legii, astfel incât consecințele nerespectării ei să reprezinte riscuri care nu mrrită asumate. Indivizii preferă să se conformeze regulilor societății. Este o caracteristică evolutivă, modelată de succesul nostru ca specie datorită coeziunii sociale. De la bancurile de pești, turmele de ierbivore, haitele de prădători, până la triburile din satul global, conformarea la regulile sociale reduce semnificativ riscurile la care suntem expuși constant.
Actuala legislație disipă responsabilitățile în sistemul de avizare, autorizare și control al calității. Obținând un aviz, pierdem o responsabilitate. Avem autorizația, altă responsabilitate este trecută altuia. Nefiind concentrate, raportul între responsabilitate și risc este subunitar. Responsabilitatea este prea mică față de risc.
Instituind consecințe grave, executorii, riscul devine neatrăgător. Dar în tot lanțul de persoane implicate, cel care este cu adevărat expus este investitorul.
După cum am amintit deja, investitorul își asumă riscul construirii unui etaj în plus, economii periculoase în asigurarea rezistenței și stabilității, ori securității la incendiu. Dar neriscând practic nimic, câștigurile materiale devin foarte tentante.
Codul Construcțiilor reprezintă o mare șansă pentru a atribui fiecărui actor rolul și atribuțiile pentru care am obține ceea ce ne dorim cu toții: construcții de calitate care să asigure o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.
Această propunere nu este în Codul Construcțiilor. Dar ar trebui să fie.
Primarul este ales prin vot direct, de majoritatea populației unei localități. Mă rog, ar trebui să fie ales de majoritate, căci votul într-un singur tur a făcut ca unii să ajungă în funcție cu 30% din voturi.
Primarul, învestit cu încrederea locuitorilor, este numit edil, asemenea lui Caesar, când a ocupat prima funcție publică, de aedile. El a avut doar un an la dispoziție pentru a câștiga simpatia romanilor. A înfrumusețat Via Apia și a construit edificii mărețe, pe placul plebei. Viitorul consul și dictator pe viață a depășit repede bugetul avut la dispoziție. A completat sumele necesare cu mai multe împrumuturi obținute de la bogatul Crasus, aliatul său alături de Pompei Maximus, care aveau să-i devină adversari în războiul civil care avea să hotărască soarta lumii pentru sute, dacă nu mii de ani.
Funcția de aedile era ceva între arhitectul șef de astăzi și primarul contemporan. Probabil acesta este motivul pentru care încă avem așteptări ca alesul nostru direct (ca și funcția romană) să se ocupe de edificiile cetății.
Deși, exact ca în Republica Romană, funcția de primar poate fi o trambulină spre cariere politice fulminante, comparația se oprește aici.
Multe dintre localitățile noastre sunt mai complexe decât Roma preimperială. Avem o altă optică legată de autoritățile publice, chiar dacă principiile separării puterilor în stat fuseseră deja create.
Primarul are, între multele îndatoriri publice, emiterea certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire. Probabil cele mai multe semnături sunt puse de către primari pe aceste documente.
Chiar de la certificatele și autorizațiile noastre cred că vine expresia „a semna ca primarul”. Deși nu semnează planșele de arhitectură, el își asumă responsabilitatea și pentru arhitectul șef, precum și pentru ceea ce am depus noi la dosar.
Cu siguranță că mulți edili încearcă să învețe și să citească un plan de situație, sau cotele de nivel de pe fațade. Totuși, el este obligat să contrasemneze documentații tehnice pentru care nu are pregătirea necesară.
Semnând, primarul devine solidar cu arhitectul șef și cu serviciul urbanism. Suportă rigorile legii în cazul în care certificatul sau autorizația sunt întocmite greșit.
Dacă un certificat depășește termenul legal, se cheamă că primarul l-a eliberat cu întârziere. Atunci când un inspector de stat verifică legalitatea emiterilor, primarul este solidar cu arhitectul șef. Civil și penal.
Riscul la care este supus este foarte mare. Trebuie să se încreadă orbește în arhitectul șef și restul funcționarilor din serviciu.
Când un certificat nu se mai emite în 30 de zile, ci în două, trei, sau șase luni, primarul mai lasă de la el. Funcționarii de la urbanism și arhitectul șef trebuie să emită acte bune, nu pot fi trași la răspundere pentru nerespectarea termenelor.
În plus, primarul nostru nici nu poate numi pe cine vrea el ca arhitect șef. Acesta este funcționar public, inamovibil.
Dacă o autorizație de construire este emisă ilegal, Inspectoratul de Stat în Construcții are abilitarea de a controla legalitatea actelor. Când primarul susoectează că serviciul nu funcționează cum trebuie, poate solicita inspecția ISC.
Problema este că primarului îi sunt opozabile greșelile funcționarilor din subordinea lui. Pentru ele sunt pasibili de sancțiuni toți, în solidar: primarul, secretarul primăriei, arhitectul șef și funcționarii care au redactat CU sau AC.
Cred că ați observat că primarii nou-aleși cer verificarea actelor semnate de predecesorii lor, mai ales când aceștia au altă culoare politică. Nu-mi amintesc însă să fie prea zeloși când este vorba despre certificate sau autorizații pe care le-au semnat cu mânuța lor.
Adevărul este că primarul este într-un conflict de interese creat de Legea 50/91. Sunt extrem de puține orașele în care autorizațiile sunt emise în termenul legal. Explicația aici este. Primarul nu își verifică și controlează arhitectul șef. Depinde prea mult de el. Nepermis de mult.
Pe de altă parte, primarul, consilierii și tot felul de oameni își pun pile. Fiecare are pe cineva care și-ar dori autorizația mai repede. Nici măcar în termen legal, doar, să zicem, o lună jumate în loc de patru luni.
Eu cred că primarul nu ar trebui să mai semneze certificate de urbanism și autorizațiile de construire. Această prerogativă ar trebui să rămână doar a arhitectului șef.
În primul rând, arhitectul șef este specialist. Știe despre ce este vorba. Nu poate fi păcălit cu retragerile, regimul de înălțime, POT, CUT, sau calculul G.
În al doilea rând, știind că este unicul responsabil, va fi mai atent.
În al treilea rând, fiind autonom, poate rezista mai bine presiunilor. „Hai că am vorbit cu primarul, dă-i și tu drumul așa cum e!”. Dacă doar el, arhitectul șef semnează, faptul că primarul și-ar asuma un risc nu ar mai insemna nimic.
În al patrulea rând, primarul ar lua foarte în serios întârzierile. Nemaifiind direct răspunzător, îl va atenționa pe arhitectul șef și nu se va sfii să-l sancționeze sau chiar să-l schimbe.
În al cincilea rând, atenționat de eventuale plângeri privind abuzurile arhitectului șef, poate solicita controlul documentațiilor.
Cu siguranță că în acest scenariu, arhitectul șef nu ar mai fi funcționar public. Ar trebui să vină și să plece odată cu primarul.
Acest sistem funcționează la nivelul guvernului. Miniștrii sunt remaniați, dar își și dau demisia atunci când nu sunt de acord cu politica premierului. Nu este un caz ideal, dar guvernul funcționează, totuși, mai bine decât majoritatea primăriilor.
Am făcut această propunere Ministerului acum câțiva ani. Se încerca scrierea unei legi noi care să înlocuiască peticita Lege 50. Jumătate din asistență a zâmbit cu interes. Cealaltă jumătate a replicat aproape într-un glas că nu se poate!
De ce nu se poate?
Pentru că legea spune că primarul semnează!
Da, dar semnează ca primarul! Înafară de asta, tocmai facem o lege nouă, de ce să nu se poată?
Legea care stabilește ce semnează primarul este, pare-mi-se, o lege organică. Dar și viitorul Cod al Construcțiilor va fi tot o lege organică.
Acum, dacă tot schimbăm, de ce să nu schimbăm și părți dintr-un sistem de care știm sigur că nu funcționează? De ce să nu încercăm și altfel, după 30 de ani?
Cartea a 2-a din CATUC împarte, arbitrar, construcțiile în clase de consecințe. Acestea sunt definite după numărul persoanelor care pot muri în cazul prăbușirii totale:
Până la 5 morți
De la 5 la 200 (sau 1000 pentru construcții comerciale)
200-1500 de morți
Peste 1500
Știu, sună macabru, dar aceasta pare să fie opinia celor doi experți esențiali ai Ordinului Arhitecților din România care au condus și scris acest document.
După criterii neanunțate încă, dar previzibile, proiectul CATUC propune ca firmele de proiectare și construcții să fie împărțite tot în patru categorii. Ele vor primi câte un certificat care le va permite să proiecteze sau execute construcții din fiecare dintre aceste categorii și din cele inferioare.
Această propunere trebuie citită invers: celor mai mulți operatori economici li se va interzice accesul la o piață mai largă.
De aceea, acest Cod este anticoncurențial. Am să explic de ce.
O mică lecție de economie
Economia de piață este o condiție fundamentală a oricărui stat liber și democratic. Deși pot exista economii de piață în țări nedemocratice (vezi China), democrația este de neconceput fără o economie de piață.
Această prevedere fundamentala este înscrisa și în Constituția României. Legea concurenței este o lege organică.
Tranziția de la economia etatistă, centralizată, a fost un parcurs lung și dureros. A fost prețul plătit de populație pentru șansa la bunăstare de acum.
Economia de piață nu se referă la încurajarea businessului. ci la libertatea tuturor participanților din economie de a face tranzacții comerciale. Este vorba despre liberul schimb.
Dacă orice schimb comercial este liber consimțit, ambele părți au de câștigat. Atunci când cumpărăm o pâine, avem de câștigat și noi, și brutarul.
O astfel de economie este reglată de ceea ce Adam Smith numea „mâna invizibilă„.
Atunci când este penurie de pâine, prețul ei este mare, iar profiturile brutarilor, mari. Alți întreprinzători decid să producă și ei pâine. Cu cât va fi mai multă pâine pe piață, cu-atât prețul ei va fi mai mic, iar profiturile vor ajunge să fie similare profiturilor din alte activități economice. Rezultatul este că vom putea cumpăra de oriunde pâine la prețuri convenabile.
De-a lungul istoriei, brutarii s-au organizat în bresle, interzicând intrușilor să producă și vândă și ei pâine. De aceea pâinea era scumpă, proastă și insuficientă în Evul Mediu.
Odată ce societățile moderne au interzis astfel de bresle, concurența liberă a comercianților a produs suficientă pâine, de bună calitate, pe care o pot cumpăra și cei mai săraci.
Pâinea este un produs de bază. Oamenii o vor cumpăra indiferent de preț. Acesta este un exemplu de cerere inelastică, e o cerere care nu scade nici când prețurile sunt excesive.
Statul se asigură că există stocuri de grâu și subvenționează producția agricolă. În cazuri de calamitate sau război, vinde pe piața internă. Dacă observă că prețurile rămân ridicate, poate interveni, stabilind prețuri maxime. Și cele mai liberale economii intervin astfel, restricționând deviații cu consecințe grave ale piețelor.
Revenind la construcții, putem fi de acord că și acesta este un domeniu important. Oamenii au nevoie de locuințe. România are multe locuințe supraaglomerate (mai mult de 1 persoană per cameră). Aproape o treime dintre locuințe nu au baie cu wc și duș.
România sprijină prin mai multe programe construcțiile în general, pe cele de locuințe în mod special:
Programul Prima Casă garantează creditele tinerilor și permite achzițiile cu un avans de doar 5%.
TVA-ul redus (5%) pentru construirea locuințelor.
Reduceri de taxe pentru salariile din construcții și proiectare
Subvenții pentru reabilitare termică
Subvenții pentru instalarea sistemelor de producere a energiei regenerabile
Construirea (sporadică) de locuințe sociale sau pentru tineri
Concesionarea unor terenuri de construcții pentru tineri (mai multe localități din țară)
Toate aceste programe au un efect benefic în privința sectorului construcțiilor. Indiferent de preferințele voastre politice, toate guvernele de până acum au contribuit mai mult sau mai puțin.
Aș remarca și faptul că modificarea repetată a legilor privind autorizarea lucrărilor de construcții, calitatea în construcții, sau a urbanismului dovedesc o preocupare pentru ameliorarea situației existente, chiar dacă rezultatele nu au fost pe măsura intențiilor.
Inclusiv Codul Construcțiilor se înscrie în această tendință. Dar poate fi și cea mai mare greșeală!
Am dat exemplul a ceea ce înseamnă intervenția benefică în economia de piață.
Situația cea mai neplăcută este apariția unui monopol sau a fratelui său mai mic, dar la fel de periculos, oligopolul.
Monopolul presupune existența unui singur furnizor pe o piață. Acesta se va folosi firesc de poziția dominantă pentru a avea profitul maxim, menținând oferta scăzută la un asemenea nivel încât fie variația prețului, fie a producției, îi va micșora acest profit. Cum pot exista monopoluri naturale, statul intervine cu regulamentele care să mențină prețurile la niveluri accesibile. Este ceea ce face ANRE în domeniul energiei, care este, de fapt, un oligopol. Un număr redus de firme au o poziție dominantă.
Milton Friedman, alt celebru economist, spune că libertatea este dreptul de a alege de unde și la ce preț cumpărăm un produs sau un serviciu. Exact acest principiu este atacat de prevederile CATUC privind certificarea.
Stabilind, practic, liste cu firme care au voie să proiecteze sau să construiască anumite categorii de clădiri, este încălcat exact acest drept. Este încălcată și libertatea altor operatori economici de a-și oferi serviciile.
Firmele cu certificări pentru clasele superioare de construcții constituie un oligopol. Legea concurenței nu specifică numărul firmelor care constituie un oligopol. Ceea ce specifică este că au o cotă dominantă de piață.
În acest caz, legile implacabile ale economiei ne spun că, invariabil, acea listă selectă (autoselectată) își va mări profiturile până la limita suportabilitații.
La fel de grav este că aceste profituri vor anula eforturile aceluiași stat pentru a favoriza construcția de locuințe și acest sector economic în general. Cum pentru toate aceste facilități și subvenții de fapt plătim noi toți, Codul ne bagă mâinile în buzunar nu pentru a asigura locuințe decente pentru mulți concetățeni, ci pentru a umfla conturile unor norocoși.
Acest Cod este propus în numele interesului public, al disciplinei în construcții și al asigurării calității. Exact acestea erau și argumentele breslelor medievale.
Interesul public nu este favorizarea unor firme oarecare. Interesul public este ca toți oamenii să aibă locuințe decente, sigure, la preturi accesibile. Sau pâine.
Toți știm, de fapt, că acestea sunt mecanismele prin care societatea reușește să asigure abundența de care ne bucurăm. Știm și că libera concurență este garanția ameliorării calității vieții. De aceea există și un articol special în Constituția României:
Art. 135 – Economia 1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
Deși ne dorim uneori să furăm startul pentru a câștiga în fața concurenței, cei mai mulți dintre noi nu scriem propuneri legislative ca acest cod.
Există impresia falsă că cererea de apartamente noi, de exemplu, este inelastică, adică oamenii continuă să cumpere, deși prețurile cresc. Dar acest fenomen este indus de obicei de scăderea dobânzilor și de creșterea apetitului băncilor pentru creditele imobiliare, considerate printre cele mai sigure.
Dar realitatea este mai complexă. România este una dintre țările cu cele mai supraaglomerate locuințe din Uniunea Europeană. Cam 30% din populație nu are o sală de baie cu wc și duș. Nevoia de locuințe noi este colosală. Dar această nevoie nu este totuna cu cererea. Cererea care intră în mecanismul de stabilire a prețului și cantității de bunuri produse este cererea solvabilă, nu nevoia.
Cererea de produse alimentare este inelastică pentru multe articole. Dacă prețurile cresc, oamenii vor continua să cumpere alimente de bază, in cantități nu mult mai mici. Atunci când prețurile scad însă, vor cumpăra ceva mai mult, dar nu proporțional.
Cererea de locuințe, în cazul în care prețurile ar scădea mult, nu va crește proporțional. Mulți români nu și-ar permite să cumpere nici la 50% din prețul de cost.
Revenind la creșterea prețurilor construcțiilor, chiar și familiile cu venituri de peste 2000 de euro/lună nu se pot angaja la credite care depășesc 800 de euro lunar. O astfel de rată ar permite contractarea unui credit de cca 150.000 Euro.
Cum nevoile unei asemenea familii nu pot fi restrânse prin achiziția unei locuințe mai mici proporțional cu creșterea prețurilor, aceasta va renunța la achiziție, cel puțin temporar. Dar familia cu astfel de venituri este doar teoretică. Numai 540.000 de români au salarii peste 1000 de Euro net. Cum nu toți cei cu salarii bune sunt căsătoriți tot cu cei cu salarii similare, evident că nu toți caută chilipiruri pe site-urile imobiliare. Dealtfel, un procent însemnat dintre ei nu au nevoie de locuințe noi.
Trebuie să nu uităm că multe apartamente sunt achiziționate pentru investiții. Astfel de cumpăratori, instituționali sau persoane fizice, cumpără, firesc, atunci când prețurile sunt jos. Atunci când prețurile cresc, își vând portofoliile, pentru a avea capitalul necesar să cumpere din nou când ciclul economic va readuce prețurile jos.
Totodată, costurile din construcții sunt puternic crescute de criza energetică, reminiscențele pandemiei și războiul de la graniță. Aceste cauze au și anumite corelări. Inflația este indusă atât de banii printați in pandemie, cât și de creșterea prețurilor energiei, accelerate de reglementările ecologice care au dus la închiderea termocentralelor pe cărbune. Adăugați la asta efectele războiului din Ucraina asupra cotațiilor pentru petrol și prețurilor gazelor naturale. Dacă adâugăm și blocajele importurilor din China, tabloul este sumbru.
Reglementările și suprareglementările guvernelor cresc adesea prețurile. Criza energetică este un astfel de exemplu. Eliminarea unui procent însemnat de producători are acest efect.
Codul Construcțiilor face exact același lucru: limitează accesul în piață pentru un mare număr de operatori economici prin certificare. O ofertă care se restrânge înseamnă prețuri mai mari și mai puține construcții. Piața va reacționa elastic, adică cererea se va diminua. Această creștere de prețuri nu va putea fi suportată și se va construi mai puțin sau deloc.
Adoptarea CATUC nu va întări nici măcar firmele mari și foarte mari. Firmele mici se vor închide în lanț. Muncitorii vor părăsi în și mai mare număr țara. Întreaga piață a construcțiilor se va restrânge.
Cei care au nevoie de locuințe vor avea de ales dintr-o ofertă mult diminuată, dar la prețuri mai mari.
Sistemul de certificare a inginerilor constructori și a firmelor de proiectare de arhitectură, rezistență și instalații va schimba profund peisajul din acest domeniu. Împărțirea acestora conform așa ziselor clase de consecințe va îngreuna accesul celor mai mulți specialiști la proiectele mai mari și mai profitabile. Va fi tot mai complicat, atât pentru firme, cât și pentru arhitecți și ingineri să avanseze. Practicarea profesiilor de arhitect sau inginer va deveni foarte dificilă.
În prezent, birourile de proiectare sunt mici, multe având 1-2 asociați și puțini angajați, sau chiar deloc. Cele mai multe au 1-5 arhitecți și/sau ingineri. Astfel de firme sunt, însă, foarte competitive. Au o experiență variată și foarte bogată. Adesea profesioniști maturi, de 35-40 de ani preferă să lucreze astfel.
Atunci când contractează lucrări mai mari, colaborează eficient, pe proiect, cu firme similare. Birourile de arhitectură colaborează cu 2-4 firme de structuri și cu tot atâtea firme de instalații. În multe astfel de birouri pot fi găsiți și verificatori de proiecte. De asemenea, pentru proiecte speciale, aproape toate birourile de arhitectură au la îndemână alte 2-3 birouri, tot de arhitecți, cu care pot împărți munca și câștigul.
Această organizare este foarte eficientă în condițiile unei piețe fluctuante. Creșterea și dezvoltarea unui birou sunt riscante. Fluxul de proiecte poate scădea oricând dincolo de limita supraviețuirii. Organizarea în birouri mici reprezintă un management eficient al riscului.
Astfel sunt menținute cheltuielile sub control. Nu este nevoie de spații mari pentru birouri. Nu e nevoie de multe licențe pentru software de proiectare. Nu au contabilitatea prea complicată. Nu au șefi. Se poate menține relativ ușor un cash flow pentru perioade considerabile de timp. Apariția unui proiect mai mare, din când în când, face această strategie să merite.
Dealtfel, dezvoltarea softurilor de proiectare duce la o productivitate bună. Foarte multe proiecte pot fi realizate doar de un arhitect. Sunt rare cazurile în care este nevoie de mai mult de 2-3 arhitecți. Introducerea BIM facilitează enorm inclusiv coordonarea specialităților.
Majoritatea arhitecților și inginerilor din firmele mici acumulează repede o experiență impresionantă. În fond, lucrând de unul singur sau cu doar 1-2 colegi, nu prea are cine să rezolve problemele noi.
Inginerii de instalații se asociază cam 3-4, pentru a putea oferi servicii complete birourilor de arhitectură, specializându-se fiecare pe câte o ramură a acestei părți a proiectării.
Această colaborare continuă îi antrenează pe arhitecții și inginerii care conduc, coordonează, dar, mai ales proiectează, să lucreze excelent în echipă. Pentru orice proiect, oricât de mare, se pot forma extrem de ușor colective corect dimensionate.
În firmele (mai) mari, experiența se acumulează mai greu. Este firesc să apară o diviziune a muncii. Însă, mai ales din poziția de începător, calea creșterii este aproape imposibilă. Nici salariile nu sunt prea grozave.
Toate aceste schimbări se văd deja. În orașele noastre apar tot mai multe exemple de arhitectură de bună calitate. Tot mai mulți clienți caută arhitectură de calitate, atât în zona corporate, cât și a clasei de mijloc incipiente.
Într-o zonă gri rămân dezvoltatorii și arhitecții care au avantajul „intrărilor la primării”. Ei continuă să prospere doar pentru că pot trece mai repede prin hățișurile birocratice.
Tot în zona întunecată sunt și majoritatea lucrărilor de stat. Autoritățile evită concursurile de arhitectură, deși soluțiile de concurs ar putea fi baza unor studii de fezabilitate foarte bune. Corect legiferate, ar rezolva inclusiv chestiunea derogărilor de la regulamente.
Facultatea de arhitectură este foarte lungă, 6 ani. Apoi se adaugă minim doi ani de stagiu până la dobândirea dreptului de semnătură.
Facultatea de construcții nu este atât de lungă. Este, însă, foarte grea. Sunt destul de mulți cei care abandonează cursurile definitiv. E drept însă că, cel puțin în execuție, salariile sunt destul de bune. În proiectare însă, nu mai este așa. Câștigurile mari se obțin ori ca asociat în propria firmă, ori în conducerea unei firme mari.
Dacă un tânăr de 18-19 ani intră la Școala de Arhitectură și reușește să termine stagiul în doar doi ani, are deja 26-27 de ani. Dar cca 60% nu obțin dreptul de semnătură de la prima încercare. Durează ceva până se angajează. De obicei ajung „pe picioarele lor” pe la 28-30 de ani, asta dacă nu aleg parcursul „fără stagiu”, de minim 5 ani.
Cu certificarea de care vorbim, dacă la cei 30 de ani alege să-și deschidă propriul birou individual, toate șansele sunt să rămână pentru foarte mult timp doar la proiectarea caselor mici, anexelor gospodărești și amenajâri interioare de apartamente. Cealaltă opțiune este însă angajarea pe un salariu modest, cu șanse mici de a avansa.
Bineînțeles, arhitectul nostru poate renunța. O astfel de carieră nu este prea atrăgătoare.
Un absolvent de ASE, de la 21-22 de ani se poate angaja. La 30 de ani va fi măcar manager într-o bancă, sau o corporație. Are o carieră. Își poate întemeia o familie, având un parcurs ascendent și previzibil.
Și medicii, la 30 de ani, sunt specialiști, putând lucra în sistemul de stat și sau în cel privat. Arhitectul, și peste vârsta de 30 de ani, va fi un perpetuu debutant.
În cazul inginerilor, situația nu este atât de neagră, având și opțiunea șantierului. Dar certificarea, în cazul lor, se va aplica și pe persoană fizică și pe persoană juridică. În plus, să nu uităm, nu este prea ușor să treci prin facultate.
Este evident că în pofida unui titlu frumos o carieră în arhitectură devine pur și simplu neatrăgătoare. Școlile de arhitectură vor rămâne goale, fără studenți, cu prea multe cadre didactice universitare. Din păcate, întoarcerea în proiectare va fi practic închisă și pentru profesorii rămași fără studenți.
Conductorii arhitecți pot proiecta acum clădiri de nu mai mult de P+2. Cu tot cu stagiu, ar fi putut face asta de pe la 25 de ani.
Diploma de arhitect nu va mai oferi nici măcar acest confort. Nici conductori arhitecți nu se mai „fabrică”.
Certificarea va distruge profesia de arhitect. Suntem legați de Legea 184, care impune stagiul, exclusiv ca angajați. Suntem legați de tradiția educației de 6 ani.
Certificarea va impune scurtarea cursurilor la 4 ani și, probabil, renunțarea la stagiu. Oricum, mult timp după absolvire un arhitect nu va fi o problemă, neputând proiecta construcții cu „consecințe”. Dar desființarea stagiului este complicată, fiind inclusă în Legea 184.
Inginerii vor suferi cam la fel, cu nuanțe puțin diferite.
România va importa peste ani arhitecți și ingineri din țări cu ministere care nu vor să distrugă cu orice preț profesiile de arhitect și inginer. Sau va da bani buni pe o inteligență artificială. Până atunci, vom fi desenatori tehnici BIM, cu studii superioare care echivalează un master.
Dintre noi, arhitecții și inginerii de acum, se vor alege, la sorți, niște stagiari care vor fi împăiați la Antipa.
Drepturile, obligațiile și principiile din Codul Civil sunt cam același din Codul lui Cuza. Acesta se inspira din Codul lui Napoleon. Sursa lor o constituie cutumele, bunul simț, dar și principiile distilate de Dreptul Roman.
Un cod se rezumă la principii, drepturi și libertăți, obligații, vinovății și circumstanțe.
De aceea codurile sunt ușor de înțeles și au o aplicabilitate universală. Codul Maritim este atât de cuprinzător încât a fost adoptat și în aviație. Chiar și folosirea Spațiului este guvernată de principiile dreptului maritim.
Codul civil și codul maritim sunt atât de folositoare pentru că legiferează principii universale. Este lipsit de importanță dacă o căsătorie este oficiată de un ofițer al stării civile sau de un cleric. Ceea ce contează sunt egalitatea soților și consimțământul lor liber. Contează mai puțin dacă te aventurezi pe apă sau în spațiul cosmic, ceea ce contează principiile de drept. Ca și drepturile omului, aceste principii sunt universale.
Codul Construcțiilor are prea puține elemente care l-ar putea califica pentru numele de cod. E un compendiu, adună acte normative de importanță diferită împreună.
CATUC împarte construcțiile în clase de consecințe. Câți oameni ar muri dacă s-ar prăbuși? Aflăm că nu-i bai dacă sunt mai puțin de 5! Din acest motiv, ele pot fi proiectate și construite cam de oricine. Dacă însă mor mai mulți oameni, sau foarte mulți, atunci specialiștii care până acum pot proiecta și construi orice clădire brusc nu mai sunt buni. Vor avea nevoie de o certificare pentru diverse clase de construcții .
Împărțirea după numărul de oameni este arbitrară. O familie poate avea 1-5 membri. Dar la fel de bine, 6, 7, sau 8. În același timp, sub același acoperiș pot trăi două familii fără copii care pot ajunge de la 4 persoane la 10 în decurs de 3-4 ani. Își schimbă acea clădire clasa pe măsură ce alți copii se nasc?
În actuala legislație avem clase și categorii de importanță. Deși numărul de utilizatori apare și acolo, criteriile sunt diferite. Clădirile de mare importanță sunt cele necesare în orice situație excepțională. Spitalele trebuie să fie funcționale chiar și după cutremure devastatoare. Guvernul ar trebui să funcționeze chiar și după Apocalipsa Zombie.
Cam toate construcțiile care adăpostesc oameni ar trebui împărțite după diferențele reacțiilor acestora la un pericol, când apare efectul de turmă. O mamă își va scoate întotdeauna copiii dintr-o casă în flăcări. 20 de persoane panicate, chiar și fără motiv, într-o sală aglomerată, pot călca in picioare sau strivi pe oricine s-ar afla în calea lor.
Există, bineînțeles, și clădiri fără importanță, sau de importanță redusă. Dar viața a 5 oameni nu este și nu va fi niciodată de importanță redusă. Sau o „consecință” redusă. Uciderile și vătămările oamenilor nu sunt pedepsite de Codul Penal în calupuri de câte 5.
Exceptând dorințele de a complica lucrurile, totul este relativ simplu dacă revenim la principii:
Orice persoană are dreptul de a construi, în virtutea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.
Construcțiile și clădirile constituie riscuri pentru viața și sănătatea oamenilor, mediu și comunitate.
Comunitățile, în virtutea dreptului la autoguvernare, adoptă și modifică regulamente de urbanism.
Orice investitor are obligația să nu pună in pericol viața și sănătatea oamenilor și să respecte regulamentele de urbanism.
Nu ar trebui să fie treaba comunităților cine proiectează sau construiește. În 10 sau 20 de ani, proiectarea va putea fi făcută de inteligențe artificiale. IA-urile vor proiecta mai repede, mai bine, mai ieftin și mai eficient decât majoritatea arhitecților și inginerilor. Vor putea, probabil, optimiza costurile de construire și exploatare la o scară inimaginabilă. CATUC ar deveni o frână în acel moment.
Prin comparație, Codul Rutier stabilește reguli de circulație: cum se circulă, cine are prioritate șamd. Autoritățile se asigură că participanții la trafic știu aceste reguli. De asemenea, acceptă inevitabilul și impun asigurări de răspundere civilă. ITP-ul are rolul de a restricționa prezența celor cu defecțiuni la sistemul de frânare sau de direcție. Autoturismele autonome respectă exact același reguli de circulație. Nu au reușit însă să treacă testul privind abilitățile pe care se presupune că le-ar avea doar oamenii. Codul rutier este însă suficient de clar încât să nu fie o piedică pentru autoturismele autonome. Doar amenzile vor fi caduce, deoarece calculatoarele nu încalcă legea. Probabil nici de ITP nu va mai fi nevoie, calculatorul înregistrând scăderea performanțelor.
Revenind la construcții, se pune problema cum ne putem asigura noi, comunitatea, că, într-adevăr, investitorul își respectă obligațiile. Acum, acesta comandă un proiect, angajează verificatori de proiecte, obține o serie de avize și acorduri, apoi solicită și obține o autorizație de construire. Comunitatea impune folosirea specialiștilor care sunt, la rândul lor, supuși unor reglementări și au pregătirea superioară necesară. Produsul muncii lor este verificat de alți specialiști. În final, clădirea este inspectată. Proprietarul trebuie să o asigure.
Cu toate acestea, sistemul dă greș. Toate plasele de siguranță sunt găurite. Autoritățile nu pot face față numărului mare de solicitări de avize, autorizații și derogări de la regulamente. Să construiești presupune timpi scandaloși de lungi care duc în derizoriu ideea de predictibilitate.
CATUC nu se întoarce la principiile de bază așa cum ar trebui să o facă. Acest act încearcă să micșoreze ochiurile plaselor de siguranță: dorește trierea celor care proiectează, verifică proiecte și construiesc. Condiția ca proiectele să fie întocmite de arhitecți și ingineri este de bun simț. Acești specialiști au cunoștințele necesare, atestate de diplomele de licență eliberate de universități acreditate. S-ar putea discuta de ce nu ar fi posibilă proiectarea de către nespecialiști, dacă ar face proiecte care să respecte normativele de proiectare. Dar aceasta este altă discuție.
Fără a indica principiile, acest Cod impune încheierea unor asigurări profesionale. Nu explică însă ce riscuri trebuie preluate de asigurări. Astfel de polițe vor duce la procese interminabile care vor fi pierdute negreșit de păgubiți.
Riscurile sunt destul de bine catalogate in legislația actuală. Ele sunt legate de rezistență și stabilitate, siguranța exploatare, securitatea la incendiu, igienă și sănătate, protecția mediului, izolații termice, hidrofuge și eficiență energetică, protecția la zgomot. Ar trebui, desigur, adăugată conformitatea cu regulamentele de urbanism aplicabile. Asigurările, în schimb, se referă la plata daunelor produse din culpă, neglijență sau alte cauze. Nerespectarea regulamentelor nu produce daune cuantificabile în bani. Ar produce doar dacă autoritățile ar demola clădirile. Celelalte riscuri pot duce la apariția daunelor, dar în timp. Cel mai adesea, vina este greu de dovedit. Poate fi din exploatarea defectuoasă, vicii în construcție, proiectare, dar și din cauze naturale. De cele mai multe ori este vorba despre un concurs de factori.
Dacă autoritățile ar interzice cu desăvârșire folosirea unei construcții care nu asigură nivelul minim de securitate la incendiu, investitorul ar fi păgubit. Alternativ, acesta s-ar putea asigura, iar firma de asigurare ar fi îndreptățită să pună condițiile pe care le consideră necesare.
Inspectoratul pentru Situații de Urgență este responsabil de stingerea incendiilor. Este firesc să impună ce condiții crede de cuviință pentru a preveni izbucnirea lor, pentru a-și proteja personalul, pentru a folosi eficient resursele și a putea interveni. ISU are rolul asigurării, preia un risc, în condițiile sale.
Primăriile nu riscă nimic atunci când se construiește. Dar pentru că emit autorizațiile de construire, devin, brusc, responsabile de corectitudinea proiectelor. De aceea primăriile sunt nevoite să și urmărească dacă ceea ce s-a construit respectă autorizațiile primite.
Sper că ați observat că m-am referit la clădiri, nu la proiectarea și nici la construirea lor. Deși este evident că asupra inițiatorului construcțiilor (investitor) cad obligațiile de a îndeplini condițiile de siguranță, fiind cel care pune în mișcare toți factorii implicați, nici la acesta nu m-am referit în mod special.
Scopul comun este să avem cladiri de calitate, durabile și accesibile financiar. Ne-am putea asigura de acest rezultat în multe feluri. Am putea încerca să corectăm sistemul actual. Asta face proiectul CATUC. Dar am putea să facem și altfel.
Am să revin la analogia cu autoturismele. Pentru a fi pus pe piață, fiecare model este omologat. Sunt verificate o mulțime de caracteristici: modul în care frânează, nivelul de noxe, înălțimea la care sunt farurile, culoarea semnalizatoarelor șamd. Omologarea nu depinde de diplomele și numărul personalului din proiectare și producție, ci de conformitatea autoturismului cu standardele de siguranță ale circulației. Nici o autoritate nu ar avea capacitatea să verifice altceva și nici nu încearcă asta, chiar în condițiile în care, la scară mondială, sunt doar câțiva producători. Așa insă, fiecare țară verifică singură aceste standarde impuse producătorilor.
În cazul construcțiilor, statele pot controla atât procesul de proiectare, cât și cel de execuție . Acest sistem este însă birocratic și ineficient, după cum o arată rezultatele din ultimii 30 de ani. Autoritățile și-au depășit de mult capacitățile de a controla și verifica. Deși s-ar putea concentra exclusiv pe calitatea produsului finit, clădirea, nu o fac. Continuă să-și risipească eforturile și resursele. Continuă să fie frustrate că nu controlează nu doar cum se face, nu controlează cine face.
Timpii de autorizare sunt foarte mari. Autorii Codului au scos din pălărie soluția miraculoasă a acordului tacit atunci când termenele legale nu sunt respectate.
Măsura propusă, de a considera acord tacit nesoluționarea în termen legal a solicitărilor de emitere a unor documente, pare o măsură foarte bună de a restrânge procesul birocratic. Dar, după cum s-a evidențiat deja, aceasta va fi calea de ieșire a celor care caută o portiță pentru soluții nelegale.
Putem presupune că astfel autoritățile își vor asuma partea lor de responsabilitate, de teamă să nu permită tacit construcții periculoase.
Sunt multe de spus aici. Este clar însă că proiectul CATUC nu este un cod al principiilor universale. Este o încercare de peticire a unui sistem nefuncțional care încalcă o mulțime de drepturi, cum e cel de a profesa, de a avea acces liber pe piață, dar și cel al consumatorilor de a alege ofertele care le sunt pe plac.
Din toate aceste motive, dar și din multe altele, acest „cod” at trebui trimis din nou la planșetă pentru a fi „reproiectat”.
În baza Acordului intre FPSC si Guvernul Romaniei din 10.12.2018 si a Protocolului de cooperare intre OAR, FPSC si alte asociatii din domeniul constructiilor din 19.12.2018 au fost demarate procedurile pentru elaborarea unui act normativ unitar de certificare a operatorilor economici din domeniul construcțiilor.
În perioada 23.12.2018 – 11.01.2019, propunerea FPSC a fost supusă consultării în cadrul grupului de lucru pentru legislație al OAR, s-au facut observații pe aceasta propunere și au avut loc consultări cu ceilalți factori implicati în protocolul de cooperare.
Opinii din grupul de lucru pe tema certificării al OAR
Părerile exprimate în cadrul grupului de lucru cu privire la propunerea de act normativ înaintata de FPSC au fost preponderent negative, sintetizând că este abuzivă, anticoncurențială, birocratică si urmarește îngrădirea accesului pe piața de proiectare.
Citez din observațiile formulate de grupul de lucru:
Modul de exercitare a profesiei de arhitect este reglementat prin legea 184. Dreptul de semnatura este de asemenea reglementat prin Legea 184. Daca ne dorim (!) certificarea firmelor de proiectare de arhitectura este suficient sa reglementam transferul de responsabilitate profesionala de pe persoana fizica pe BIA sau SRL. Certificarea firmelor de proiectare cu CAEN 7111 de catre terti genereaza conflicte cu legea 184 – reduce atributiile, afecteaza autonomia si independenta OAR.
Certificarea pur și simplu va scoate din piață firmele mici și mijlocii, exact firmele deținute de arhitecții și inginerii proiectanți.
Procedurile propuse se conturează ca o combinație între prevederile Legii 10 și Legii achizitiilor publice . Acestea nu au nici o relevanță pentru asigurarea premizelor unei arhitecturi de calitate, sau în orice caz nu acoperă parțile esențiale ale acesteia. Nu văd cum firmele de arhitectură pot fi incluse în aceste proceduri fără referirea la Legea nr. 184/2001 și fără a atribui OAR un rol determinant în certificarea firmelor de proiectare de arhitectură, înțelegând prin aceasta proiectarea și coordonarea proiectelor în care proiectarea de arhitectura este parte implicită.
O acceptare a agrementării pe criterii economice înseamnă practic „dezagrementarea” firmelor cu CAEN 7111, care toate sunt microentități sau entități mici.
Încalcă piața liberă și accesul la lucrări, genereaza inca un organ de stat ce se susține din taxe de certificare, acest organ urmează să dubleze atestări și reglementări deja în vigoare.
Degeaba certificăm firma, când pe noi, de fapt, ne interesează în primul rand calitatea produsului acelei firme. Ori pentru asta există deja mecanisme legale în vigoare (= legea 10) și poate ar trebui să ne concentrăm resursele pe aplicarea lor mai riguroasă și nu pe construirea unui nou mecanism birocratic.
OAR ar trebui in primul rand sa se afirme ca organ de certificare pentru domeniul nostru, urmând ca procedura de certificare și criteriile să le stabilim intern într-un interval de timp adecvat și cu niște studii ale urmărilor diferitelor abordări ale acestei problematici ce ne va afecta pe toți.
Situație actuală (ian. 2019)
In data de 14.01.2019 OAR a transmis catre FPSC urmatoarele documente:
Înainte de a discuta oportunitatea angajării într-un demers legislativ comun cu constructorii pentru certificarea operatorilor economici care desfășoară activități de proiectare de arhitectură, să vedem cum stăm cu reglementările în vigoare.
Reglementarea profesiilor liberale
Conform Directivei nr. 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale: „…profesiile liberale sunt acelea care sunt exercitate pe baza unor calificări profesionale relevante, cu titlu personal, având propria lor responsabilitate şi de o manieră profesională independentă, de persoanele care oferă servicii intelectuale şi conceptuale în interesul clientului şi al publicului. Exercitarea profesiei poate, în statele membre, în conformitate cu tratatul, face obiectul unor obligaţii juridice specifice, bazate pe legislaţia naţională şi reglementările stabilite, în mod autonom, în acest cadru, de către organismul profesional reprezentativ competent, care garantează şi îmbunătăţesc gradul de profesionalism, calitatea serviciilor şi confidenţialitatea relaţiilor cu clientul.”
Curtea Europeana de Justitie (cazul 267/99- Adam) a dat o alta definitie pentru profesiile liberale “Profesiile liberale mentionate ……..sunt activitati care presupun un caracter intelectual pronuntat, reclama un nivel intalt de calificare si sunt, de regula, subiect de clara si stricta reglementare profesionala. In exercitarea unor astfel de activitati, elementul personal este de o importanta speciala si o asemenea exercitare implica intotdeauna un grad mare de independenta in realizarea activitatilor profesionale”.
Știm că avem profesie liberală. Știe și Registrul Comerțului, care are profesia de arhitect înregistrată în lista profesiilor liberale ca fiind reglementată prin Legea 184/2001. SUPRAREGLEMENTAREA ADUCE ATINGERE STATUTULUI DE PROFESIE LIBERALĂ.
art. 1.Prezenta lege reglementează modul de exercitare a profesiei de arhitect și constituirea Ordinului Arhitecților din România, ca formă de organizare independentă, nonprofit, autonomă, apolitică și de interes public.
art. 9. (1) Dreptul de semnătură implică asumarea de către persoana care îl exercită a întregii responsabilități profesionale față de client și autoritățile publice cu privire la calitatea soluțiilor propuse, cu respectarea legislației în domeniu.
art. 17. (1) Dreptul de semnătură se poate exercita în cadrul birourilor individuale, birourilor asociate, societăților comerciale de proiectare sau altor forme de asociere constituite conform legii.
(2) Indiferent de formele de exercitare a profesiei precizate la alin. (1), arhitecții cu drept de semnătură pot dobândi calitatea de proiectant general.
art. 24. (1) Ordinul Arhitecților din România are următoarele atribuții:
b) urmărește exercitarea competentă și calificată a profesiei în respectul codului deontologic al acesteia;
c) propune reglementări legislative și normative specifice, în vederea promovării lor;
d) reprezintă interesele membrilor săi în fața autorităților publice și administrative, precum și în organismele profesionale internaționale;
e) acordă arhitecților dreptul de semnătură și gestionează Tabloul Național al Arhitecților.
Legea 184 reglementeaza exercitarea profesiei de arhitect. Practic, prin aceasta lege speciala, statul deleaga reglementarea profesiei de arhitect catre OAR. Certificarea firmelor de proiectare cu CAEN 7111 de catre terti genereaza conflicte cu legea 184 – reduce atributiile, afecteaza autonomia si independenta OAR.
Sistemul calității în construcții
Conform Legii 10/1995 actualizata in 2016, Art. 9. Sistemul calităţii în construcţii se compune din:
l) atestarea tehnico-profesională şi autorizarea specialiştilor care desfăşoară activitate în construcţii; m) certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care prestează servicii de proiectare şi/sau consultanţă în construcţii;*)
Atestarea tehnico-profesionala a arhitectilor este deja în atribuțiile OAR, prin acordarea dreptului de semnatură. Rolul OAR în reglementarea certificării tehnico-profesionale a operatorilor economici în care aceștia își desfășoară activitatea trebuie să fie hotărâtor.
Legea Concurentei
Conform Legii 21/1996, Art. 8 (1) Sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale ori locale şi ale entităţilor către care acestea îşi deleagă atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, precum: a) limitarea libertăţii comerţului sau autonomiei întreprinderilor, exercitate cu respectarea reglementărilor legale; b) stabilirea de condiţii discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor.
Certificarea operatorilor economici care desfasoara activitati de proiectare de arhitectura dupa criterii economice restrânge accesul acestora la anumite categorii de lucrări.
Constituția României
Conform Constituției României, Art. 135 – Economia 1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
RESTRICTIONAREA ACCESULUI LA LUCRĂRI PENTRU ANUMITE CATEGORII DE OPERATORI ECONOMICI CARE DESFĂȘOARĂ ACTIVITĂȚI DE PROIECTARE DE ARHITECTURĂ DESCURAJEAZĂ LIBERA INIȚIATIVA ȘI ÎNCURAJEAZĂ CONCURENȚA NELOIALĂ.
Am scris acest articol, cel mai probabil, în 2003. Cei de la ISC au răspuns conducerii Ordinului Arhitecților din România, într-o dispută legată de realizarea unui Cod al Construcțiilor, anexând acest text, printr-o scrisoare deschisă.
Am constatat cu bucurie că ideile, scrise cu năduf atunci, au trecut testul timpului. Din păcate, multe dintre problemele de vechi au devenit mai acute.
Am făcut puține corecturi pe text. Când am scris textul nu prea foloseam diacritice. Am mai adunat frazele disparate în paragrafe mai lungi. Deși am fost tentat să adaug subtitluri, nu am făcut-o. Link-urile adăugate sunt către texte mai recente.
După ce în articolul alăturat am incercat să arăt cât de important este proiectul pentru realizarea construcției, vă rog să urmăriți și ideile exprimate în articolul de față. Textul a fost scris pentru o revistă de specialitate care mi-a solicitat un articol, dar care nu a mai ajuns in ediția respectivă.
Deoarece revista se distribuia cititorilor de specialitate, arhitecți și ingineri, proiectanți și constructori, acesta este puțin mai tehnic, dar încearcă să sublinieze carențe ale pieței de proiectare și ale pieței construcțiilor din România: modul în care noi, ingineri sau arhitecți, suntem în măsură să răspundem prompt cerințelor pieței actuale a proiectării.
Odată cu apariția primelor construcții private din România fiecare dintre noi a putut vedea cum tot felul de „vile de lux” încep sa împânzeasca localitățile noastre. Mi-ar fi plăcut să spun că multe dintre ele sunt puțin bizare și că am fost martorii unor rezolvări arhitecturale intuitive.
Dar nu acesta este adevărul.
Trebuie, cu mâna pe inimă, să recunoaștem că extrem de multe dintre aceste case sunt extrem de urâțele. Parveniții si persoanele de o calitate îndoielnica au fost primii care au reușit să facă bani, iar aceștia sunt total lipsiți de gust.
Aceasta să fie explicația? Este mult prea simplă. Și este prea convenabilă.
Aceasta este o explicație care ne apără pe noi, arhitecții, de acuzația că nu am fi noi prea buni profesionisti.
Din primul an de scoala mi s-a explicat destul de clar ca „Ion Mincu” este o facultate care, cândva (nu se preciza când) era socotita a doua școala din Europa. Măgulitor! Dar unde sunt operele generațiilor întregi de arhitecți ieșiți din acest mare centru de învatamânt?
Pe de altă parte, cine sunt arhitecții care au proiectat casele urâte din Pipera? (nu toate, sunt destule si interesante).
Acum, ar trebui să fim sinceri cu noi înșine.
Cine a mai proiectat case în România pâna în 1989? Nimeni!
Ne mândrim cu Sala Palatului, cu 2 teatre, cu 3 palate administrative, câteva hoteluri, uităm mereu sa enumerăm Casa Poporului, dar, în rest, mai nimic. Rar, câte o construcție cu adevărat interesantă, dar adeseori, din cauza administrării a tot felul de instituții de stat, nici acelea nu sunt într-o formă prea grozavă. Am avut ocazia să văd Vilele Lac 1 și 2 din Floreasca, folosite de statul român pentru protocol. Spații generoase, structuri zvelte, soluții spctaculoase la instalații, plus o serie de finisaje uzate moral. Să mai spun odată? Cam atât.
Revenind la firul principal al articolului, trebuie să recunoaștem că proiectarea nu este acel vârf de lance al societății românesti. Ani întregi s-a construit pentru stat și la comanda sa, tipizarea a atins forme absurde, iar arhitecții nu au ajuns la acea îndemânare pe care o are un arhitect modest din Marea Britanie, Franța, Statele Unite, sau de oriunde altundeva.
De fapt, problema nu aici stă. Lipsa exercițiului poate fi depășită. În fond, avem cea mai frumoasă meserie din lume. Orele de la planșetă sau din fața calculatoarelor sunt ore magice.
Oricare dintre noi s-a uitat cu interes la revistele de specialitate, pe internet, prin cărți și reviste de arhitectură. Nu informația ne-a lipsit. Dacă am fost 10-20 de ani „unplugged”, deschiderea anilor 90 ne-a readus informația care venea tot mai greu.
Ce a lipsit în toți acești ani a fost contactul arhitectului și al inginerului cu clientul lor. Proiectele au devenit „documentații”, iar clienții au devenit „beneficiari”. Arhitectul a ajuns „proiectant”.
Profesionalismul a ajuns să fie definit de grija de a include tot felul de detalii standardizate mai mult sau mai puțin în documentațiile PAC, PT si DDE, precum și realizarea de memorii tot mai stufoase, cu cât mai multe referiri la tot felul de norme, ordine ale miniștrilor și hașgereuri (hotarâri de guvern).
Mai mult, discursul arhitectului a devenit unul vag academic, elitist sau frustrat. Inginerul s-a retras în mândria justificată că, odată, proiecta structuri cu multe etaje, pe terenuri dificile, deasupra metroului etc etc….
Când am terminat facultatea (în 97), la 3 zile dupa examenul de licență m-am angajat. Birou de proiectare, patronul, arhitect.
Am tras mereu cu urechea la discuțiile patronului meu cu cei care călcau pragul atelierului. Am descoperit atunci că tehnica de a-i convinge pe oameni că au nevoie de un proiect este să-i sperii cu consecințele lipsei proiectului: Amenzi spectaculoase, puțin exagerate de retorica patronului meu, dar, din câte am vazut, un bun argument. Dar singurul argument.
Acum, proiectăm „viluțe”. Am ajuns față în față cu oamenii care locuiesc și plătesc ceea ce noi proiectăm. Beneficiarul a redevenit client. Clientul își cheltuie economiile de-o viață, își ipotechează încă 10-20 de ani din viață pentru a plăti ceea ce noi proiectăm.
În aceste condiții, clientul merită ceva mai mult decât să fie speriat cu amenzile Inspectției de Stat în Construcții.
Clientul merită o casă bună, frumoasă, confortabilă, elegantă și ieftină. Am scăpat ceva? Se prea poate.
Clientul merită atenția noastră. După cum noi meritam atenția guvernului că suntem contribuabili, clientul ne plateste. Mai bine, mai rau, dar ne plătește.
Din nou, dacă îi eliminam pe aceia dintre noi care au devenit ingineri sau arhitecți pentru că nu știau la ce altă facultate să „dea”, dacă ne acordăm un moment de introspecție și facem apel la memorie, ne-am ales aceste meserii pentru a proiecta case (numesc aici orice construcție) frumoase, elegante, cum am vâzut odată, undeva, la vârste fragede. Dacă v-ați amintit acel moment, cu optimismul și entuziasmul de atunci, am să vă mai cer un mic exercițiu de imaginație.
Vă rog să vă gândiți cum puteți proiecta acele case.
După cum vă așteptați deja, am să vă dau și răspunsul.
Cu banii clientului.
Clientul este trambulina noastra spre satisfacția profesională. Eu îmi doresc ca cei care îmi calcă pragul biroului să vina pentru ca le-au placut casele mele. Să își dorească o casă proiectată de mine, nu de oricine altcineva.
Să nu fiu o opțiune, să fiu un deziderat.
În aceste condiții, trebuie să ne înțelegem clienții. Este o datorie de onoare pentru noi să îi sfatuim cât mai bine. Să le arătăm. Să le desenăm. Să le cunoaștem viața, visurile, dorințele. Să știm ce înclinații au. Ce nemulțumiri.
Apoi să ne punem toata priceperea, experiența, tot talentul nostru în slujba lui, clientului. Vă rog să vă gândiți de câta teamă și de câtă incertitudine este framântat clientul nostru!
Gânditi-va ca este gata să cheltuiască o mică avere! Dacă un autoturism poate fi văzut, încercat, testat, pipăit, ceea ce noi proiectam este extrem de volatil. Casa costă de 2-3-4-5-6-10 ori mai mult decât un automobil. Proiectul costă ½, 1/3, ¼, chiar și 1/10 din pretul automobilului. Daca la prețul casei se așteaptă, prețul proiectului îl ia de multe ori prin surprindere. Totul este nou. Pericolele îl așteaptă la tot pasul.
Răspunsul arhitecților a venit greu și imperfect la aceasta „confruntare” cu propriul nostru client. Cel mai spectaculos pas nu a fost gasirea unei psihologii de abordare a relatiei cu clientul, ci stabilirea unui mercurial.
Nu am să discut despre cei care fac PAC-uri cu 2-300 de EURO.
Tabelele OAR cu suprafețe în metri pătrați, înmulțite cu valori de execuție în EURO, cu procente luate din tabelul 3 sau 4, cu coeficienți de dificultate pentru cazurile dificile sunt o rușine pentru noi. Onorariile minime gândite de Ordinul Arhitectilor din România sunt onorarii pentru „documentații”, pentru PAC-uri, pentru PT-uri, pentru DDE-uri. Nu sunt onorarii pentru Proiecte de Arhitectură. Nu pentru Proiectele pe care le visam în atelierele Școlii de Arhitectură.
Trebuie să recunoaștem că cine dorește să-l angajeze pe domnul arhitect Dorin Ștefan, tabelele OAR nu înseamnă nimic. Pe domnul arhitect Dorin Ștefan nu îl concurează cei care vând PAC-uri cu 2-300 EURO!
Nici cei cu 5000 de EURO. Concurența este reprezentată de cei care fac proiecte ca cele din dorințele noastre cele mai intime.
Am avut ocazia ca în facultate sa fiu dat afara de la curs de regretatul Profesor Cismigiu. Cu toate acestea, am putut vedea la curs notele de calcul pentru o strălucită comparație între structura în cadre și cea tub în tub pentru clădirile înalte. Pe inginerii de asemenea factură nu-i concureaza cei care armeaza sâmburii și centurile de beton armat din structurile de zidărie cu 130 kg/mc și care au onorarii de 2 EURO/mp!
În altă ordine de idei, clienții vin la noi în urma unui studiu de piață. Prima întrebare este: „Cât ar costa la Dumneavoastra să…?
Noi ne-am grăbit să ne ascundem în spatele Mercurialului OAR. Sperăm că și ceilalți se ascund după acesta și că suntem ultimii pe care îi sună și, din plictiseală sau din disperare, ne vor alege pe noi.
Prin ce mă deosebesc eu de cel care are același onorariu? Daca domnul Dorin Stefan ar avea același onorariu ca mine, un ilustru necunoscut, nu ar fi normal ca toți, absolut toți potențialii clienți să meargă la acest strălucit arhitect? În aceste condiții, dacă aș fi sincer cu mine, ar trebui sa-i trimit chiar eu.
În plus, Ordinul nu încearcă să stabilească un nivel minim de salarizare pentru arhitecții angajați. Politica OAR este aceea a atragerii a cât mai multe lucrări, cât mai scumpe, în portofoliul unui număr de birouri de arhitectură cât mai puține, cu angajați arhitecți cât mai prost plătiți.
Colegii din conducerea Ordinului au uitat însă ca peste tot în lume nu mercurialele aduc faima arhitecților, ci cotele lor de piață. Fiecare dintre noi, la un moment anume valoreaza pe piata mai mult sau mai putin. În Statele Unite conviețuiesc Richard Meier și firmele care vând proiecte (bine facute!) de 500 USD. Nu cred că este vorba despre concurență acolo, între aceste extreme.
Rezultatul este că majoritatea conaționalilor nostri se uita prin filme cu invidie la casuțele de lemn din suburbiile americane.
Excelența de care dau dovadă numele mari apare tocmai din această concurență acerbă pe piața ieftină. În final, nimeni nu are de pierdut. Clienții sunt cei care au în față o ofertă diversă și de calitate, iar căsuțele, dacă nu sunt mari opere de arhitectură, sunt măcar cochete și funcționale.
În România, teama de piața liberă a făcut ca discursul arhitectului sa fie bâlbâit, nesigur și, adesea, necinstit. În fata acestei inerții vinovate, clientul neștiutor și-a impus valorile pervertite și ele de 50 de ani de comunism.
Calitate înseamna mare, economia este începuta cu constructia fara proiect sau cu unul facut strict dupa ordinul beneficiarului neinspirat, nu neapărat rău intenționat și căruia nu i se oferă argumente.
Nu este vina beneficiarului.
Dupa cum nici Casa Poporului nu este vina exclusivă a lui Nicolae Ceausescu, dar nici a doamnei Anca Petrescu. Nici lipsa unei legaturi functionale între bucătarie și locul de luat masa în apartamentele „comuniste” nu este vina „odiosului dictator sau a sinistrei sale sotii”.
Din nou, nu este vina clientilor nostri ca ne-am lăsat răpuși de birocrație. Autorizarea construcțiilor este una dintre cele mai anevoioase.
Lipsa raspunderii pentru documentele emise de autoritățile competente se manifesta prin acoperirea cu cât mai multe avize, parafe și ștampile. În acest mod nu mai este nimeni de vină. Mai mult, primariile sunt incapabile sa coordoneze avizele de amplasament. Regulamentele de urbanism sunt stufoase și nu țin cont de situația din teren. Autorizația de construire se eliberează cu declarații notariale, cu fișe peste fișe, cu formulare complicate. În schimb, nici o constructie neautorizată nu a fost demolată în România, cu excepția a câtorva bordeie făcute de cei mai putin norocoși dintre noi.
Iar noi ne complacem.
Preferăm să ne împrietenim cu funcționarii din primarii în loc să solicitam simplificarea căii legale de autorizare.
Preferăm să facem PAC-uri în loc să cerem o lege limpede și clară, precum și respectarea ei cu strictețe. Preferăm să nu răspundem noi de corectitudinea respectarii regulamentelor de urbanism în solidar cu clientul și constructorul și ne ascundem dupa autorizațiile care sunt o mare sursa de corupție. Preferam să solicităm avize de la Inspecția de Stat în Construcții în loc să ne asumăm direct răspunderea. Preferăm mercurialul rușinos al OAR în locul asigurării de malpraxis pentru sume echivalente cu valoarea a daunelor posibil de produs de erorile de proiectare. Dreptul de semnatura este asigurat de cotizația îndoielnică platita anual și de un stagiu și mai îndoielnic.
Dreptul de semnatura nu este asigurat de răspunderea noastră în fața clienților și a terților. Pierderea dreptului de semnatura este dată de prezentarea în fața unei comisii și nu de imposbilitatea înnoirii unei asigurări profesionale.
Preferăm să așteptăm 3 luni o autorizație de construire în loc să prezentam un proiect simplificat, însoțit de copiile după asigurarea noastra profesională, iar acel proiect să respecte cu sfințenie un certificat de urbanism în care sa fie trasat cu creionul cafeniu edificabilul, iar posibilitatile de racordare sa fie marcate cu alte culori, specifce, de catre un personal mixt al primăriei și al furnizorului de utilitati. (Am descris aici vechiul Certificat de Aliniere, antebelic, tatal Certificatului nostru de Urbanism).
Preferăm să facem PUD-uri în loc de concursuri de urbanism.
Preferăm să facem PUZ-uri în loc de proiecte de parcelare care să conțină planuri de trasare, retrageri, alinieri.
Preferăm să inițiem Taxa de Timbru de Arhitectură în loc să milităm pentru o taxă de Certificat de Urbanism suficient de mare, astfel încât primaria să poata angaja personal suficient, calificat și bine platit, să cumpere calculatoare și să contracteze studii în teren pentru a ne elibera actele în regim de urgență.
Nu milităm pentru o delegare a competenței primarilor catre arhitecții șefi și a înceta această farsă, care impune ca un singur om (primarul) să semneze anual mii de autorizații pe care cu siguranță nu le poate citi, studia sau măcar înțelege.
Nu milităm pentru desfiintarea avizelor de la pompieri, sănătate publică, chiar și mediu, toate acestea putând fi înlocuite de răspunderea noastră directă și nemijlocită față de client și față de ceilalți implicați.
Nu răspundem noi pentru avariile aduse Bisericii Armenească de lipsa cuiva de profesionalism. Impunem un aviz.
Existenta acestui element simplu de asumare a răspunderii nu profesionale ci materiale, ar aduce acel plus de profesionalism care ne lipsește.
În momentul de fata, în proiectele noastre adunam acele elemente care ne vor face sa obtinem avizul pentru a nu afecta calcanul cladirii vecine. În cazul în care noi am plăti toate daunele provocate de intervenția noastră și de erorile noastre, singuri am alerga după cei mai buni experti, dupa cei mai buni ingineri, am asista cât timp este nevoie la realizarea lucrarilor delicate de către constructor, am solicita prezența noastră la recepția lucrărilor ascunse și am sesiza singuri clienții, vecinul, Inspecția de Stat, Primăria, Poliția, de cea mai mică neregulă, sau de nerespectarea nu a autorizației, ci a propriului proiect.
Atunci ar dispărea sumedenia de firme de construcții care oferă gratuit proiectul. De ce? Ar fi o prea mare răspundere. Iar daca vor face totuși proiectul, nu îl vor mai face gratuit pentru că vor trebui asigurate costurile răspunderii civile.
Trebuie să recunoaștem că lipsa de profesionalism nu este dată de cuantumul onorariului nostru. Lipsa de profesionalism este dată de lipsa de răspundere. Răspunderea pentru proiectele noastre este împărțită cu funcționarii prost plătiți din primării și cu celelalte instituții care au un cât de mic rol în avizarea și autorizarea proiectelor noastre.
Ștampilele noastre frumoase nu-i garantează clientului nostru că, odată ce suntem chemati în justiție, putem plăti daune de 100-200-300.000 de euro.
De fapt nici nu exista aceste daune.
Autoritățile nu demolează construcțiile fără autorizație, care nu au respectat autorizația sau care lezează interesele societății. Arhitectii și inginerii răspund numai teoretic pentru proiectele lor.
Poate dacă odată, cândva va fi un cutremur și ceea ce am proiectat va ucide. Dar și atunci vom da vina pe muncitorul care a furat un sac de ciment. În plus, am avut și avize, și verificare, și autorizații și a semnat și primarul pe acestea.
Dacă actul de proprietate nu este tocmai curat raspunde și primăria ca nu l-a verificat, iar aceasta nu mai răspunde pentru că solicită declarații autentificate. În schimb, celui lezat nu-i mai răspunde nimeni, nimic.
Complacerea în acest sistem defectuos nu mai are mare legatură cu lipsa noastra de antrenament în economia de piață. Aceasta atitudine generalizata se poate traduce în cât mai mult, cu cât mai puțin. Sau, mai puțin înseamnă mai mult.
Oare asta să însemne „Less is more”?
M-am adresat în acest articol colegilor arhitecți și ingineri. Deloc clienților noștri. Sunt convins că printre cititori se numara și nespecialiști. Pentru aceia dintre Dumneavoastra care nu sunteti ingineri sau arhitecți și ați ajuns la această revistă din întâmplare, în speranța că veți găsi o informație în plus despre cum trebuie să construiți, am rugamintea să mai aveți puțină răbdare cu noi. În final vă vom oferi întregul nostru profesionalism contra încrederii de care dați dovadă.