Autor: Arh. Octavian Ungureanu

Obiecțiuni privind prevederile din proiectul de lege Codul Construcțiilor și Amenajării Teritoriului privind Certificarea arhitecților și inginerilor, în forma trimisă spre avizare interministerială în scopul adoptării de către Guvernul României, noiembrie 2022

Certificarea arhitecților și inginerilor este doar una dintre propunerile din proiectul de Cod al Construcțiilor și Amenajării Teritoriului. Atât certificarea arhitecților, cât și un astfel de cod sunt deziderate mai vechi ale unor funcționari din Ministerul Dezvoltării Regionale și Lucrărilor Publice. Puteți citi mai multe despre certificare, aici, iar despre CATUC, aici.

Acest text a fost remis Ministerului justiției, spre analiză, în cadrul procesului de avizare interministerială a proiectului de lege. Rolul Ministerului Justiției este acela de a urmări constituționalitatea, legalitate, precum și calitatea procesului legislativ, atât în cazul propriilor proiecte de lege, cât și în cazul proiectelor de legi și alte acte normative, propuse de alte instituții ale statului.

Restrângerea unor drepturi câștigate, în contradicție cu Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți – Constituția României

Art.379 împarte construcțiile în patru categorii, numite clase de consecințe (CC1, CC2, CC3, CC4), corelate cu clasele și categoriile de importanță[1] existente în legislația în vigoare.

Art.390, alin (2)[2], prevede că specialiștii în construcții, arhitecți și proiectanți, se vor certifica (atesta) pentru a proiecta construcțiile din clasele de consecințe CC3 și CC4.

Profesia de arhitect este o profesie reglementată[3]. În conformitate cu Legea 184/2001, proiectele de arhitectură pot fi întocmite numai de către arhitecți, absolvenți ai facultăților de arhitectură, care au obținut un Dreptul de Semnătură (DS) în urma promovării unui stagiu minim de doi ani și a promovării unui interviu pentru acordarea DS.

Dreptul de semnătură al arhitecților se aplică, în prezent, pentru toate clasele și categoriile de importanță ale construcțiilor. Dreptul de semnătură în arhitectură este limitat doar pentru conductorii arhitecți (absolvenți ai unor forme de învățământ de trei ani) și pentru urbaniști (absolvenți ai facultăților de urbanism, cu o durată a studiilor de 5 ani). Dreptul de semnătură al acestora este limitat pentru construcții din clasele de importanță C și D și la anumite dimensiuni.

Proiectarea structurilor de rezistență și a instalațiilor construcțiilor este rezervată, în conformitate cu Legea 10/1995 privind calitatea în construcții, exclusiv inginerilor de specialitate, pentru toate clasele și categoriile de importanță. Și în cazul acestora, eventualele limitări privind abilitățile de a proiecta diverse construcții sunt limitate tot în funcție de tipul calificării. De exemplu, absolvenții de inginerie economică pot proiecta structuri de rezistență doar pentru un anumit tip ce construcții corespunzătoare claselor de importanță C și D (cea mai mică importanță), conform mențiunilor de pe diplomele de absolvire. În aceeași situație se află și subinginerii.

Dacă în aliniatul (1) al aceluiași articol, referirile privind verificatorii de proiecte, experții tehnici, auditorii energetici, arhitecți și/sau ingineri, constituie, în fapt, o extindere a competențelor (verificarea, expertizarea, sau auditarea energetică), aliniatul (2) constituie o restrângere a dreptului de a profesa, prin limitarea la drepturile unor categorii inferioare mai puțin calificate, cum sunt conductorii arhitecți, subinginerii, ori absolvenții unor facultăți cu specializare conexă, cum ar fi urbaniștii sau inginerii cu specializări diverse (inginerie economică, dezvoltare urbană șamd).

Restrângerea unor drepturi, conform Constituției, este interzisă:

Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Singura justificare pentru această restrângere, aceea a apărării sănătății, nu are nici o bază reală. Statul are la dispoziție alte măsuri pentru asigurarea sănătății populației, cum ar fi avizarea unor tipuri de proiecte, normative de proiectare și legi specifice. Restrângerea drepturilor unor întregi categorii profesionale este disproporționată și discriminatorie, după cum vom argumenta mai jos, încălcând nu doar Constituția României, ci și prevederi ale unor directive Europene.

Aplicarea retroactivă a certificării arhitecților și inginerilor, în contradicție cu Art.15, alin (2) „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.” – Constituția României

Experiența introducerii dreptului de semnătură prin Legea Nr.184/2001 după satisfacerea unui stagiu profesional de doi ani, ne arată că aceasta nu s-a aplicat retroactiv. Astfel, arhitecții absolvenți până la data limită de înscriere în Ordinul Arhitecților nu au mai efectuat stagiul profesional. Ordinul le-a certificat dreptul de semnătură (existent). Absolvenților facultăților de arhitectură, în prezent, după satisfacerea stagiului profesional și trecerea interviului, li se acordă dreptul de semnătură.

Din aceste considerente, certificarea specialiștilor arhitecți și ingineri nu li se pot impune condiții suplimentare pentru a profesa neîngrădit, acest fapt echivalând cu restrângerea unor drepturi.

Certifcarea, în înțelesul textului de lege propus (cu verificarea cunoștințelor, experienței șamd), nu ar putea fi aplicată decât absolvenților viitori ai facultăților de profil.

Efectul discriminatoriu al certificării arhitecților în raport cu DIRECTIVA 2005/36/CE

În virtutea faptului că profesia de arhitect este reglementată, exercitarea profesiei trebuie să permită drepturile și libertățile constituite de DIRECTIVA 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Astfel, prin intermediul Directivei, arhitecților care au dreptul de a profesa în țările lor de origine (UE și SEE), pot profesa neîngrădiți pe teritoriul României.

Introducerea unor certificări suplimentare, care ar restrânge dreptul la libera practică pentru proiectarea unor categorii de clădiri, ar discrimina arhitecții români, membri ai OAR, înregistrați în Tabloul Național al Arhitecților ca Arhitecți cu Drept de Semnătură.

În cazul în care certificarea s-ar aplica și arhitecților din celelalte țări UE și SEE, România ar putea face față unor proceduri de infringement pentru restrângerea libertății de circulație a persoanelor și serviciilor, prin limitarea recunoașterii profesionale, fapt care ar duce la discriminarea lor prin limitarea unilaterală a accesului acestuia pe piața locală. Astfel, arhitecții din celelalte țări UE și SEE ar fi discriminați, neputând fi, realist, certificați.

În cazul în care certificarea s-ar aplica doar arhitecților români, aceștia ar fi discriminați față de colegii arhitecți din țările UE și SEE, prin aplicarea unor criterii suplimentare.

Aplicarea neproporțională a certificării arhitecților și inginerilor

Principiul proporționalității este definit în DIRECTIVA (UE) 2018/958 privind efectuarea unui test de proporționalitate înainte de adoptarea unor noi reglementări referitoare la profesii. Astfel, măsurile propuse trebuie să:

• se aplice în mod nediscriminatoriu;
• să fie justificate de obiective de interes public;
• să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului pe care îl urmăresc;
• și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.

În cazul în care măsura certificării arhitecților și inginerilor nu s-ar aplica retroactiv (vezi cap precedent), aplicându-se doar specialiștilor care se vor califica ulterior adoptării acestei legi, aplicarea ei nu ar fi nici adecvată, nici necesară și ar împovăra persoanele vizate excesiv în raport cu obiectivul avut.

Or, în conformitate cu nota de fundamentare și cu mențiunile privind sistemul de control al calității, pentru protejarea consumatorilor finali, măsura nu ar avea nici un fel de efect imediat.

Certificarea arhitecților și inginerilor este anticoncurențială

Certificarea arhitecților și inginerilor ar limita liberul acces al unor categorii profesionale, prin împărțirea pieței în construcții din clasele de consecințe CC1 și CC2, respectiv CC3 și CC4.

În conformitate cu prevederile Legii Concurenței, Art.2, Alin. (1), lit. (b), „Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, săvârșite de [….] autoritățile și instituțiile administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.”

Piața liberă este un principiu constituțional, fiind consfințit în Art. 135 – Economia, din Constituție. Astfel, „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență.”

Restrângerea dreptului de a proiecta anumite categorii de clădiri pentru arhitecți și inginerii constructori, va duce la scăderea numărului de proiectanți și firme de proiectare din țară, la creșterea prețului și la limitarea accesului cetățenilor la aceste servicii vitale pentru investițiile noi.

Trebuie reiterată lipsa de proporționalitate a acestei măsuri prin faptul că asigurarea calității oricărui produs sau serviciu decurge dintr-un mediu concurențial, sau din stabilirea unor standarde de calitate pentru produsul sau serviciul final.

Astfel, pentru asigurarea calității, există în prezent o largă bază normativă pentru proiectarea, construcția și exploatarea clădirilor, părți ale unor clădiri, instalații aferente șamd. În plus, sistemul calității deja instituit prin Legea 10/1995 privind calitatea în construcții face, teoretic, ca nici o clădire să nu fie sub standardele de calitate.

Faptul că, în pofida acestui cadru legal, unele construcții nu asigură standardele minime de calitate deși, prin lege, sunt angrenați doar specialiști (arhitecți și ingineri) se datorează controlului defectuos al autoritățile. De mai mulți ani, Inspectoratul de Stat în Construcții nu mai participă, sau participă doar foarte rar la fazele determinante pentru controlul calității. Deși ISC și Ministerul de resort atestează o serie de specialiști cu rol în controlul calității, cum ar fi verificatori de proiecte, experți tehnici, auditori energetici, responsabili tehnici cu execuția șamd, nesusținerea unui control coerent asupra activității acestora este principalul motiv pentru carențele calitative.

Restrângerea numărului specialiștilor abilitați legal să proiecteze anumite tipuri de construcții nu poate avea rezultatul contat, ci doar o denaturare gravă a concurenței. Trebuie subliniat că deja accesul la anumite profesii și la libera practică este limitat de nivelul de formare profesională.

Scopul urmărit de lege, de a asigura calitatea construcțiilor este, de fapt, pierdut chiar prin această măsură. Cele mai multe construcții, așa zisele construcții din clasele de consecințe CC1 și CC2, care afectează, prin numărul lor, calitatea vieții unui număr mult mai mare de persoane, sunt, de fapt, lăsate de izbeliște.

Legislația europeană permite statelor membre să limiteze accesul pe piață, justificat, doar pentru anumite categorii de persoane, prin limitarea libertății de a constitui societăți comerciale fără a avea o anumită calificare profesională, sau fără ca majoritatea voturilor să fie rezervate profesioniștilor din domeniu.

Deși această măsură este, la rândul său, discutabilă, deoarece decizia profesională este, uneori, subsumată celei economice, s-ar putea, de exemplu, propune ca firmele de proiectare și construcții să fie înființate și deținute doar de arhitecți și/sau ingineri, ceea ce ar elimina, într-adevăr, o serie de firme, deținute de neprofesioniști, din piață.

Certificarea firmelor de construcții este anticoncurențială

În art. 391 din proiectul de lege se propune „Certificarea operatorilor economici care realizează lucrări de execuție în domeniul construcțiilor”. Astfel, conform aliniatului (1), „certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care execută lucrări în domeniul construcțiilor urmărește verificarea și recunoașterea capabilității și capacității operatorilor economici de a executa una sau mai multe activități specifice domeniului execuției lucrărilor de construcții.”

Din această formulare se înțelege că se vor urmări o serie de parametri, cum ar fi:

• asigurarea cu personal calificat
• asigurarea cu utilaje și alte dotări
• experiența relevantă
• statusul financiar

Trebuie menționat că în piața liberă, niciunul dintre aceste criterii nu sunt determinanți pentru capacitatea unei firme de a executa o construcție în condiții ideale de timp, economice sau calitative. De fapt, unele dintre cele mai de succes firme nu au nici personal numeros, nici dotări și utilaje, nici nu au pornit cu o experiență relevantă, nici cu un capital relevant.

Construcția clădirilor este o știință susținută de artă logistică. Personalul calificat sau necalificat, precum și sculele și utilajele pot fi subcontractate sau închiriate de la alte firme. Experiența relevantă poate fi obținută prin angajarea unor specialiști care au acea experiență, iar bonitatea poate fi asigurată din credite și din sumele care urmează a fi încasate în urma prestării serviciilor contractate.

În fapt, firmele care au și personal și utilaje au costuri mai mari decât cele care nu au nici personal, nici utilaje. Adesea au și o situație financiară precară datorită acestor costuri constante și a lipsei de flexibilitate.

Putem înțelege din textul proiectului de lege că scopul este, conform ultimului aliniat (17) al articolului 391 este acela de a obține o predictibilitate în achizițiile publice:

„În cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică în domeniul executării lucrărilor de construcții, autoritățile sau entitățile contractante au obligația de a solicita prezentarea certificatului prevăzut la alin. (16) ca dovadă a îndeplinirii cerințelor referitoare la capacitatea tehnică și profesională, în conformitate cu legislația aplicabilă, începând cu data de 1 iunie 2024.”

Certificarea operatorilor economici din construcție este discriminatorie

În conformitate cu DIRECTIVA 2014/24/UE privind achizițiile publice, acestea „trebuie să respecte principiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), mai exact libera circulație a mărfurilor, libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii, precum și principiile care derivă din acestea, cum ar fi egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența.”

Deși Directiva recunoaște dreptul statelor ca, pentru achiziții care depășesc anumite valori să impună condiții suplimentare, pentru „a crește eficiența cheltuielilor publice, a facilita participarea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) la achizițiile publice și a permite achizitorilor să utilizeze mai eficient achizițiile publice în sprijinul unor obiective societale comune” trebuie stabilit un cadru legislativ european. (Din preambulul Directivei).

În acest scop, Directiva consființește faptul că, în cadrul achizițiilor publice, ofertanții trebuie să facă dovada calificării:

„După caz, autoritățile contractante pot clarifica în documentele achiziției în ce mod grupurile de operatori economici trebuie să îndeplinească cerințele legate de situația economică și financiară sau de capacitățile tehnice și profesionale menționate la articolul 58, cu condiția ca aceasta să se justifice din motive obiective și să se respecte principiul proporționalității. Statele membre pot stabili termeni standard pentru modul în care grupurile de operatori economici urmează să îndeplinească cerințele respective.

Orice condiție pentru executarea unui contract de către astfel de grupuri de operatori economici, diferite de cele impuse participanților individuali, sunt, de asemenea, justificate de motive obiective și respectă principiul proporționalității.” – Art. 19, alin 2

Art. 391 din proiectul CATUC este discriminatoriu, deoarece presupune certificarea firmelor anterior lansării achizițiilor publice. Deoarece se presupune că doar firmele înmatriculate în România vor avea o astfel de certificare, accesul firmelor străine va fi, astfel împiedicat.

Dacă însă, în conformitate cu Directiva, firmele străine pot licita fără a avea certificatul emis de Statul Român, firmele românești vor fi discriminate, deoarece acestea trebuie să obțină un document în plus.

Cum certificatele sunt emise pentru anumite perioade, modificarea lor, pozitivă sau negativă, presupune reluarea procesului de certificare. Se poate presupune că aceasta nu se realizează doar în baza unor declarații pe proprie răspundere, ci se vor furniza documente justificative.

Dar Directiva impune simplificarea procesului de achiziție pentru firme. Este eliminată necesitatea furnizării de documente justificative, printr-o declarație pe propria răspundere, urmând ca firma sau grupul câștigător să le furnizeze după câștigarea procesului de achiziție publică.

Certificarea firmelor de construcții presupune crearea unui cadru discriminatoriu ori pentru firmele autohtone, ori pentru cele din UE și SEE.

În cazul achizițiilor publice, sistemul de certificare va limita numărul ofertanților, având ca rezultat achiziții mai scumpe pentru contribuabilii români.

Certificarea firmelor este neproporțională și anticoncurențială

În sectorul privat, certificarea firmelor, prin limitarea numărului acestora, va duce la o creștere a prețurilor construcțiilor. Aceasta presupune că se vor construi locuințe, birouri, construcții publice, comerciale și industriale mai puține și mai scumpe.

Firmele mai flexibile, mai bine adaptate unui mediu concurențial, vor avea dificultăți în a obține certificări datorită lipsei personalului, utilajelor și dotărilor șamd.

În cazul în care certificarea firmelor, prin hotărâri ulterioare va limita accesul la contractele pentru diverse clase de construcții în funcție de tipurile de certificate care vor fi obținute, impactul asupra pieței libere ar putea fi caracterizat ca fiind grosolan, ducând la apariția unor oligopoluri.

Efectul asupra locuințelor și calității vieții

Creșterea prețurilor locuințelor va limita numărul familiilor care vor avea acces la achiziția de locuințe. Tot mai mulți cetățeni vor achiziționa fie locuințe mai mici și mai ieftine, fie vor fi forțați să închirieze. Efectul va fi și creșterea chiriilor, cel puțin în orașele mari, dar nu numai.

Deși obiectivul propus este acela de a asigura calitatea fondului construit, efectul va fi unul advers. Tot mai mulți români vor locui în spații mici, scumpe și supraaglomerate. Deja România este una dintre țările cu cele mai proaste condiții de locuire în termeni de spațiu/locuitor.

Chiriile mai mari vor pauperiza și mai mult atât clasa de mijloc, cât și păturile mai sărace ale populației.

Concluzii privind măsura certificării arhitecților, inginerilor și a operatorilor economici din construcții

Proiectul CATUC își propune să crească disciplina în sectorul construcțiilor și al proiectării și să asigure un standard minim de calitate în construcții.

Într-adevăr, sectorul proiectării și al construcțiilor este unul asimetric. Profesioniștii au monopolul unei cantități extrem de mari de informații, în timp ce beneficiarii finali sunt expuși unor riscuri datorate lipsei de cunoștințe tehnice. Consolidarea unui sistem de control al calității este un obiectiv nobil și vital pentru societate.

Măsurile propuse, cel puțin în privința certificării arhitecților, inginerilor și firmelor de construcții este lipsită de proporționalitate. Efectele asupra unor categorii profesionale și a agenților economici din sector nu au fost evaluate, după cum nici nu se va asigura efectul dorit.

Nivelul de calitate al produselor și serviciilor este asigurat de concurență, de impunerea unor standarde de calitate și de eficiența sistemului de control al calității. Certificarea va afecta deopotrivă persoanele fizice sau juridice care respectă bunele practici, după cum nu le va elimina pe toate cele care nu le respectă.

Certificarea poate fi și un nou germene de corupție favorizată de birocrația inerentă. De asemenea, atât arhitecții, inginerii, cât și firmele de construcții vor irosi resurse pentru parcurgerea unui nou prag birocratic, în loc să le aloce unor măsuri care pot crește nivelul de calitate.

Limitarea concurenței libere va afecta un sector care este responsabil pentru un procent între 5 și 10% din produsul intern brut. Investițiile din orice sector sunt, aproape întotdeauna, dependente de construirea unor obiective noi, consolidarea, modernizarea, sau restaurarea unui fond construit existent. Efectul direct al limitării concurenței va fi creșterea prețurilor în construcții.

Deoarece lipsa resurselor materiale este principalul dezavantaj economic atât al populației, al agenților economici, dar și al autorităților publice locale și centrale, creșterea prețurilor în construcții va limita investițiile pe care întreaga societate le va putea face în viitor, scăzând competitivitatea României.

Certificarea arhitecților și inginerilor, precum și a firmelor de construcții va discrimina fie arhitecții, inginerii și firmele de profil din alte țări UE și SEE, fie pe acestea în competiția locală.  În primul caz, România riscă declanșarea unei proceduri de infringement. În al doilea caz, se va refuza liberul acces în piață exact pentru agenții economici și profesioniștii români.

Măsura certificării propusă prin articolele 390 și 391 din proiectul CATUC aduc serioase atingeri prevederilor Constituției României prin:

• restrângerea unor drepturi – Art.53
• aplicarea retroactivă a legii – Art.15
• afectarea economiei de piață – Art.135

Cel puțin aceste prevederi, despre certificarea arhitecților și inginerilor ar trebui îndepărtate din proiectul de lege. Dar cum acestea sunt atât de grave, iar proiectul CATUC a fost transmis în procesul legislativ după consultări realizate în grabă, textul rezultat neincluzând multe dintre observațiile de fond ale mai multor profesioniști și organizații profesionale, probabil că și restul Codului ar trebui revizuit.

---

[1] Clasele și categoriile de importanță sunt stabilite prin conform Regulamentului privind stabilirea categoriei de importanță a construcțiilor, aprobat prin HGR nr. 766 din 21 noiembrie 1997.

[2] Art. 390 Alin. (2) „Ministerul responsabil în domeniul amenajării teritoriului, urbanismul și construcțiilor organizează certificarea inginerilor și arhitecților pentru proiectarea pentru clase de consecințe 3 și 4, cu sprijinul universităților de arhitectură și construcții și a asociațiilor profesionale de profil„

[3] Legea 184/2001 este armonizată cu Directiva 2005/36/CE privind profesiile reglementate.

Într-un lung articol publicat în Arena Construcțiilor, Domnul arhitect Șerban Țigănaș trece foarte vag prin câteva dintre problemele pe care CATUC le creează. Trebuie spus că aceat domn este direct responsabil de forma pe care acest proiect de lege a luat-o. Ordinul Arhitecților din România, în asociere cu Delloite și o firmă de avocatură, au câștigat licitația organizată de MDLPA pentru scrierea acestuia, pornind de la un set de așa numite teze. Tezele erau, nici mai mult nici mai puțin decât o înșiruire de titluri. Dl. Țigănaș este desemnat de OAR ca Project Manager al asocierii, împreună cu Doamna arhitect Michaela Gafar, expert cheie. Domnul Țigănaș este fost președinte al Ordinului, Secretar General al Uniunii Internaționale a Arhitecților, iar Doamna Gafar, fost vicepreședinte OAR.

Doamna Gafar a mai încercat, în urmă cu trei ani, sustinerea certificării firmelor de proiectare și construcții. Atunci, inițiativa pornise de la un grup de firme din construcții care reușise încheierea unui protocol cu Guvernul Dăncilă. Doamna Gafar știa argumentele susținute de un grup de arhitecți, materializate printr-o petiție care strânsese peste 1500 de semnături.

Contraargumentele erau aceleași ca acum, anume că măsura este anticoncurențială și neconstituțională și va avea efecte economice nefaste.

Revenind la articolul Domnului Țigănaș, trebuie spus că acesta pare o tentativă de a se scuza. Dar nu pornește de la recunoașterea vreunei vinovății. Fostul președinte face un fel de filozofie, argumentând că s-ar putea și așa, dar și altfel. Încearcă o explicație pornind de la faptul că profesia de arhitect este reglementată, dar liberală, cea de inginer, invers. Amintește Europa, lasând să se înțeleagă că de acolo ni se trage. Are, totuși, decența de a nu afirma așa ceva.

Orice încercare de a introduce Uniunea Europeană în justificarea acestui cod este o minciună sfruntată. La baza UE stă un principiu simplu. Uniunea este constituită în jurul a patru principii fundamentale: libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalului. UE este constituită pe ideea modernă a faptului că avuția națiunilor – prosperitatea – crește în cazul unui comerț neîngrădit. Schimburile economice libere sunt reciproc avantajoase. Doar într-o societate opresivă câștigul unuia este pierderea altuia.

Corupția, barierele comerciale, reglementarile protectioniste, lipsa libertății de mișcare, precaritatea dreptului de proprietate, injustiția șamd sunt de natură să limiteze sau chiar să anuleze efectele benefice ale celor patru libertăți.

Uniunea Europeană acceptă cu greu orice intervenție care afectează aceste principii. Directiva privind achizițiile publice este foarte atentă să indice statelor membre asigurarea concurenței libere, indicând metodele prin care firmelor mici și mijlocii să li se asigure accesul la lucrările publice mari, ori de câte ori este posibil. Statele sunt obligate să împartă contractele mari în mai multe mai mici. Excepțiile sunt legate de apărare, unde, evident, sunt în joc și alte interese.

Aceeași Directivă, în traducerea în limba română, abundă de folosirea cuvântului certificare. Dar, într-o anexă, există o listă a organismelor de certificare din statele membre. În cazul României este vorba despre Registrul Comerțului.

Nu, nu Europa ne cere să certificăm firmele de proiectare și construcții! Aceasta este o răstălmăcire răuvoitoare.

O preocupare constantă a Uniunii este și controlul monopolurilor și a oligopolurilor. Acestea afectează mecanismele economice de formare a prețurilor, ducând la creșterea lor până la maximizarea profitului. De aceea Uniunea și statele membre verifică foarte atent fuziunile și achizițiile companiilor concurente, precum și pericolul formării concentrărilor economice. Legislația care favorizează întreprinderile mici și mijlocii are exact rolul de a impune concurență chiar și în sectoarele unde, teoretic, concurența este limitată de cauze naturale.

Dealtfel, Domnul Țigănaș, ca Secretar general al UIA și ca fost președinte OAR știe foarte bine. Uniunea nu privește cu ochi buni nici puzderia de profesii reglementate. Aceste sunt o piedică pusă liberei circulații a persoanelor și serviciilor. Scopul Directivei care se referă la acestea nu este consființirea lor, ci stabilirea unor standarde europene și a obligațiilor organizațiilor naționale de a recuniaște membrii celorlalte state. Ideea este ca un arhitect român să poată avea acces pe piața franceză, fără ingrădiri privind accesul la piața muncii și a serviciilor. Și viceversa.

Revenind la articolul Domnului Țigănaș, trebuie stabilite câteva principii:

1. Nu este adevărat că sunt mai multe opțiuni. Opțiunile anticoncurențiale nu sunt opțiuni, sunt derapaje.
2. Certificarea inginerilor este o îngrădire directă a unor drepturi dobândite odată cu titlul de inginer. Limitarea lor este neconstituțonală.
3. Certificarea firmelor pe clase reprezintă o barieră pusă liberului acces pe piață. Este nu doar o limitare a intŕării, este o evacuare. De asemenea, contravine Directivei privind achizițiile publice. Poate duce la infringement.
4. Certificarea firmelor pe clase corelate cu clase ale construcțiilor reprezintă o împărțire a pieței, sancționată de legislația privind concurența.
5. Constituția stipulează că economia României este o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență.
6. Efectele economice ale certificării vor fi dezastruoase: se va construi mai puțin și mai scump. Vom fi toți mai săraci.

Codul Construcțiilor de al cărui proiect s-a îngrijit Domnul Țigănaș ca Project Manager are foarte multe hibe care vor acutiza problemele din sistemul de avizare, autorizării și al controlului calității în construcții, teoretic reparabile. Cele privind îngrădirea liberei concurențe sunt, pur si simplu, de neacceptat.

Ce mi se pare trist este că cei doi arhitecți au legitimat această tentativă de subminare a economiei pe de o parte, a profesiilor de arhitect și inginer constructor pe de altă parte. Nu știu dacă este vorba de nepăsare, incompetență, sau rea intenție. Domnul Țigănaș pare să încerce o scuză în acest articol. Doamna Gafar a dat vina pe „Minister”, cineva de acolo ar fi impus așa ceva. Totuși, cei doi, sunt numiți în colectivul de elaborare de către Colegiul Director al Ordinului Arhitecților, cu votul Consiliului Național al OAR. De ce nu au apelat la Ordin, dacă cei din Minister au impus aceste infame prevederi? De ce nu s-au retras?

Am crezut întodeauna că profesia noastra este un soi de club aristocratic, de doamne și gentlemeni. Definiția unui gentleman nu se referă atât la maniere, cât la datoria de a nu face rău, mai ales colegilor. Un gentleman este drept și este condus de spiritul sportiv. Un gentleman este un susținător al liberei concurențe prin definiție.

Ordinul Arhitecților are un cod deontologic. Ne cere să onoare și demnitate, în viața profesională și în cea privată, nu-i așa, Șerban?

Făcând observații la proiectul Codului Construcțiilor aflat în transparență decizională, am tot încercat să-mi imaginez cum ar putea crește responsabilitatea în construcții. Ministerul chiar a identificat, printre vulnerabilitățile actualului sistem, exact această problemă.

Sistemul de legi de acum este bine dezvoltat în ceea ce privește controlul calității. Proiectele sunt verificate de verificatori de proiecte atestați. Proiectanții sunt absolvenții cursurilor de inginerie de cinci ani, iar arhitecții, după șase ani fac și doi ani de practică. Înainte de a obține autorizația de construire, multe proiecte sunt vizate de pompieri, direcțiile de sănătate publică, pe vremuri și de ISC, în destule cazuri. Comisia de monumente este chiar dură cu multe proiecte, iar arhitecții șefi arareori „scapă” nerespectând regulamentele de urbanism. Șantierul este condus de un inginer constructor, iar firma are un responsabil tehnic cu execuția. Lucrările sunt verificate de un alt inginer, dirigintele de șantier, control încrucișat cu proiectantul de specialitate. Periodic mai trece și inspectorul ISC pe șantier. Recepția la terminarea lucrărilor durează și ea destul de mult. Materialele de construcții au facturi, avize de însoțire a mărfii, certificate de calitate, de conformitate, agremente tehnice.

Cu toate acestea, situația este departe de a fi mulțumitoare.

Controlul calității este cel mai eficient în ceea ce privește securitatea la incendiu, deși este exigența cea mai dificil de asigurat. După un aviz greu de obținut, la sfârșitul lucrărilor, pompierii verifică temeinic noua construcție, funcționarea instalațiilor de avertizare și stingere a incendiilor, agrementele tehnice ale ușilor rezistente la foc, instalațiile de desfumare și suprapresiune etc. Apoi, pentru funcționare, se eliberează și autorizația de incendiu.

Și structura de rezistență este destul de bine verificată, dar cum ISC ul vine tot mai rar pe șantiere, disciplina începe să șchioapete. Totuși, betonul vine cu certificate de calitate, în autospeciale sigilate, oțelul este tot mai des achiziționat fasonat, cu certificate, iar epruvetele de beton și probele de oțel sunt trimise la laboratoarele de testare, există condici de betoane, se încheie procese verbale în fazele determinate. Tot mai multe clădiri chiar au cartea construcției.

Mai rău este pentru cei care scapă pe lângă sistem. Nu vorbesc de construcțiile fără autorizație de construire, dar nerespectarea autorizației este tot mai dificilă, recepția finală fiind tot mai greu de realizat. Încet, oamenii tind să se conformeze.

Cazurile în care apar etaje în plus sunt tot mai rare, deși sunt, încă, numeroase nerespectările autorizațiilor și, implicit, ale proiectelor. Cine este responsabilul pentru acest fapt?

Nici un constructor nu face pe banii săi un etaj în plus. Sunt destui care o fac, însă, atunci când li se cere asta. Probabil, unii inconștienți își instigă clienții să încalce prevederile autorizației de construire. Dar, de fiecare dată, cel care finanțează încălcarea este investitorul.

Comunitatea internațională sancționează statele care finanțează terorismul. Aceasta este ceea ce nu face actualul sistem de control al calității. Sigur, există consecințe, dar, într-un final, apar prescripții, căi în justiție pentru întabulare, clădirile neconforme sunt branșate la utilități.

Putem număra pe degete construcțiile demolate de autoritățile locale în ultimii 30 de ani. Acțiunile mai ferme au loc mai degrabă în comunitățile defavorizate.

Codul Civil și Legea Cadastrului permit autorilor unei construcții să înscrie ca sarcină, în Cartea Funciară, sumele de bani datorate de proprietarul unui teren pentru neplata onorariilor de proiectare și a contravalorii lucrărilor de construire.

Demolarea totală sau parțială a unei construcții care nu respectă retragerile sau regimul de înălțime cade în sarcina proprietarului. Dar, în cazul în care nu se conformează benevol, autoritățile nu au un mecanism prea simplu pentru a impune conformarea sau pentru a o face din surse proprii.

Odată cu eliberarea autorizației de construire, în baza unui text de lege bine gândit, ar putea înscrie în Cartea Funciară a proprietarului această sarcină, a aducerii în limitele autorizației de construire, sau a demolării în cazurile bine stabilite.

Cererea pentru autorizația de construire ar putea și ar trebui să fie un titlu executoriu, care să greveze proprietatea, până la încheierea Recepției Finale. Sumele necesare demolării pot fi calculate procentual din valoarea investiției și recuperate din executarea proprietății.

Lipsa disciplinei în construcții este favorizată de lipsa consecințelor. Beneficiarii își asumă un risc, dar acesta este, încă, un risc acceptabil. Este cu atât mai acceptabil, cu cât obținerea unei autorizații de construire poate dura un an, sau chiar mai mult.

Semnarea unui astfel de angajament pentru obținerea unei autorizații de construire ar avea și implicații de altă natură.

Cele mai multe construcții sunt realizate cu credite. Ipotecile băncilor ar fi imposibil de executat dacă primăria a demolat construcția. Băncile vor solicita beneficiarilor să se asigure pentru acest risc. Acest risc este și poate fi transferabil celorlalți „complici”: proiectantul și constructorul. Aceștia ar fi nevoiți să garanteze beneficiarului că un astfel de risc va fi acoperit tot cu asigurări.

Și Codul Construcțiilor propune asigurări pentru proiectanți, constructori, investitori. Dar autorii nu au mers mai departe pentru a identifica riscurile pentru care cineva s-ar asigura.

Lloyds a fost înființată in 1686 pentru a proteja armatorii britanici de riscurile mari ale comerțului lucrativ cu coloniile care se răspândeau peste toate oceanele. Căștigurile erau imense, dar pierderea unei nave și a încărcaturii însemnau perioade nedeterminate petrecute în închisoarea datornicilor. La scară mare, riscurile sunt calculabile. Asigurările pot deveni la fel de profitabile ca afacerile pe care le protejează.

Societățile de asigurări adesea pun condiții asiguraților pentru a nu se expune riscurilor inutile. În fapt, dacă este posibil, fac în așa fel, încât să nu se expună deloc.

Pentru a elimina șansele de a plăti construcțiile demolate, vor solicita și construcțiilor, dar și proiectanților, să aibă propriile asigurări pentru situațiile în care s-ar ajunge la un deznodămînt neplăcut din culpa acestora.

Dacă legiuitorul obligă părțile să se asigure, aceasta este o ingerință în piața liberă. Dar nimic nu oprește un client să solicite orice garanții găsește de cuviință furnizorilor săi. Orice persoană are dreotul să își protejeze investițiile.

Ce poate legiuitorul să facă este să impună aplicarea legii, astfel incât consecințele nerespectării ei să reprezinte riscuri care nu mrrită asumate. Indivizii preferă să se conformeze regulilor societății. Este o caracteristică evolutivă, modelată de succesul nostru ca specie datorită coeziunii sociale. De la bancurile de pești, turmele de ierbivore, haitele de prădători, până la triburile din satul global, conformarea la regulile sociale reduce semnificativ riscurile la care suntem expuși constant.

Actuala legislație disipă responsabilitățile în sistemul de avizare, autorizare și control al calității. Obținând un aviz, pierdem o responsabilitate. Avem autorizația, altă responsabilitate este trecută altuia. Nefiind concentrate, raportul între responsabilitate și risc este subunitar. Responsabilitatea este prea mică față de risc.

Instituind consecințe grave, executorii, riscul devine neatrăgător. Dar în tot lanțul de persoane implicate, cel care este cu adevărat expus este investitorul.

După cum am amintit deja, investitorul își asumă riscul construirii unui etaj în plus, economii periculoase în asigurarea rezistenței și stabilității, ori securității la incendiu. Dar neriscând practic nimic, câștigurile materiale devin foarte tentante.

Codul Construcțiilor reprezintă o mare șansă pentru a atribui fiecărui actor rolul și atribuțiile pentru care am obține ceea ce ne dorim cu toții: construcții de calitate care să asigure o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.

Această propunere nu este în Codul Construcțiilor. Dar ar trebui să fie.

Primarul este ales prin vot direct, de majoritatea populației unei localități. Mă rog, ar trebui să fie ales de majoritate, căci votul într-un singur tur a făcut ca unii să ajungă în funcție cu 30% din voturi.

Primarul, învestit cu încrederea locuitorilor, este numit edil, asemenea lui Caesar, când a ocupat prima funcție publică, de aedile. El a avut doar un an la dispoziție pentru a câștiga simpatia romanilor. A înfrumusețat Via Apia și a construit edificii mărețe, pe placul plebei. Viitorul consul și dictator pe viață a depășit repede bugetul avut la dispoziție. A completat sumele necesare cu mai multe împrumuturi obținute de la bogatul Crasus, aliatul său alături de Pompei Maximus, care aveau să-i devină adversari în războiul civil care avea să hotărască soarta lumii pentru sute, dacă nu mii de ani.

Funcția de aedile era ceva între arhitectul șef de astăzi și primarul contemporan. Probabil acesta este motivul pentru care încă avem așteptări ca alesul nostru direct (ca și funcția romană) să se ocupe de edificiile cetății.

Deși, exact ca în Republica Romană, funcția de primar poate fi o trambulină spre cariere politice fulminante, comparația se oprește aici.

Multe dintre localitățile noastre sunt mai complexe decât Roma preimperială. Avem o altă optică legată de autoritățile publice, chiar dacă principiile separării puterilor în stat fuseseră deja create.

Primarul are, între multele îndatoriri publice, emiterea certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire. Probabil cele mai multe semnături sunt puse de către primari pe aceste documente.

Chiar de la certificatele și autorizațiile noastre cred că vine expresia „a semna ca primarul”. Deși nu semnează planșele de arhitectură, el își asumă responsabilitatea și pentru arhitectul șef, precum și pentru ceea ce am depus noi la dosar.

Cu siguranță că mulți edili încearcă să învețe și să citească un plan de situație, sau cotele de nivel de pe fațade. Totuși, el este obligat să contrasemneze documentații tehnice pentru care nu are pregătirea necesară.

Semnând, primarul devine solidar cu arhitectul șef și cu serviciul urbanism. Suportă rigorile legii în cazul în care certificatul sau autorizația sunt întocmite greșit.

Dacă un certificat depășește termenul legal, se cheamă că primarul l-a eliberat cu întârziere. Atunci când un inspector de stat verifică legalitatea emiterilor, primarul este solidar cu arhitectul șef. Civil și penal.

Riscul la care este supus este foarte mare. Trebuie să se încreadă orbește în arhitectul șef și restul funcționarilor din serviciu.

Când un certificat nu se mai emite în 30 de zile, ci în două, trei, sau șase luni, primarul mai lasă de la el. Funcționarii de la urbanism și arhitectul șef trebuie să emită acte bune, nu pot fi trași la răspundere pentru nerespectarea termenelor.

În plus, primarul nostru nici nu poate numi pe cine vrea el ca arhitect șef. Acesta este funcționar public, inamovibil.

Dacă o autorizație de construire este emisă ilegal, Inspectoratul de Stat în Construcții are abilitarea de a controla legalitatea actelor. Când primarul susoectează că serviciul nu funcționează cum trebuie, poate solicita inspecția ISC.

Problema este că primarului îi sunt opozabile greșelile funcționarilor din subordinea lui. Pentru ele sunt pasibili de sancțiuni toți, în solidar: primarul, secretarul primăriei, arhitectul șef și funcționarii care au redactat CU sau AC.

Cred că ați observat că primarii nou-aleși cer verificarea actelor semnate de predecesorii lor, mai ales când aceștia au altă culoare politică. Nu-mi amintesc însă să fie prea zeloși când este vorba despre certificate sau autorizații pe care le-au semnat cu mânuța lor.

Adevărul este că primarul este într-un conflict de interese creat de Legea 50/91. Sunt extrem de puține orașele în care autorizațiile sunt emise în termenul legal. Explicația aici este. Primarul nu își verifică și controlează arhitectul șef. Depinde prea mult de el. Nepermis de mult.

Pe de altă parte, primarul, consilierii și tot felul de oameni își pun pile. Fiecare are pe cineva care și-ar dori autorizația mai repede. Nici măcar în termen legal, doar, să zicem, o lună jumate în loc de patru luni.

Eu cred că primarul nu ar trebui să mai semneze certificate de urbanism și autorizațiile de construire. Această prerogativă ar trebui să rămână doar a arhitectului șef.

În primul rând, arhitectul șef este specialist. Știe despre ce este vorba. Nu poate fi păcălit cu retragerile, regimul de înălțime, POT, CUT, sau calculul G.

În al doilea rând, știind că este unicul responsabil, va fi mai atent.

În al treilea rând, fiind autonom, poate rezista mai bine presiunilor. „Hai că am vorbit cu primarul, dă-i și tu drumul așa cum e!”. Dacă doar el, arhitectul șef semnează, faptul că primarul și-ar asuma un risc nu ar mai insemna nimic.

În al patrulea rând, primarul ar lua foarte în serios întârzierile. Nemaifiind direct răspunzător, îl va atenționa pe arhitectul șef și nu se va sfii să-l sancționeze sau chiar să-l schimbe.

În al cincilea rând, atenționat de eventuale plângeri privind abuzurile arhitectului șef, poate solicita controlul documentațiilor.

Cu siguranță că în acest scenariu, arhitectul șef nu ar mai fi funcționar public. Ar trebui să vină și să plece odată cu primarul.

Acest sistem funcționează la nivelul guvernului. Miniștrii sunt remaniați, dar își și dau demisia atunci când nu sunt de acord cu politica premierului. Nu este un caz ideal, dar guvernul funcționează, totuși, mai bine decât majoritatea primăriilor.

Am făcut această propunere Ministerului acum câțiva ani. Se încerca scrierea unei legi noi care să înlocuiască peticita Lege 50. Jumătate din asistență a zâmbit cu interes. Cealaltă jumătate a replicat aproape într-un glas că nu se poate!

De ce nu se poate?

Pentru că legea spune că primarul semnează!

Da, dar semnează ca primarul! Înafară de asta, tocmai facem o lege nouă, de ce să nu se poată?

Legea care stabilește ce semnează primarul este, pare-mi-se, o lege organică. Dar și viitorul Cod al Construcțiilor va fi tot o lege organică.

Acum, dacă tot schimbăm, de ce să nu schimbăm și părți dintr-un sistem de care știm sigur că nu funcționează? De ce să nu încercăm și altfel, după 30 de ani?

Voi ce părere aveți?

Cartea a 2-a din CATUC împarte, arbitrar, construcțiile în clase de consecințe. Acestea sunt definite după numărul persoanelor care pot muri în cazul prăbușirii totale:

• Până la 5 morți
• De la 5 la 200 (sau 1000 pentru construcții comerciale)
• 200-1500 de morți
• Peste 1500

Știu, sună macabru, dar aceasta pare să fie opinia celor doi experți esențiali ai Ordinului Arhitecților din România care au condus și scris acest document.

După criterii neanunțate încă, dar previzibile, proiectul CATUC propune ca firmele de proiectare și construcții să fie împărțite tot în patru categorii. Ele vor primi câte un certificat care le va permite să proiecteze sau execute construcții din fiecare dintre aceste categorii și din cele inferioare.

Această propunere trebuie citită invers: celor mai mulți operatori economici li se va interzice accesul la o piață mai largă.

De aceea, acest Cod este anticoncurențial. Am să explic de ce.

O mică lecție de economie

Economia de piață este o condiție fundamentală a oricărui stat liber și democratic. Deși pot exista economii de piață în țări nedemocratice (vezi China), democrația este de neconceput fără o economie de piață.

Această prevedere fundamentala este înscrisa și în Constituția României. Legea concurenței este o lege organică.

Tranziția de la economia etatistă, centralizată, a fost un parcurs lung și dureros. A fost prețul plătit de populație pentru șansa la bunăstare de acum.

Economia de piață nu se referă la încurajarea businessului. ci la libertatea tuturor participanților din economie de a face tranzacții comerciale. Este vorba despre liberul schimb.

Dacă orice schimb comercial este liber consimțit, ambele părți au de câștigat. Atunci când cumpărăm o pâine, avem de câștigat și noi, și brutarul.

O astfel de economie este reglată de ceea ce Adam Smith numea „mâna invizibilă„.

Atunci când este penurie de pâine, prețul ei este mare, iar profiturile brutarilor, mari. Alți întreprinzători decid să producă și ei pâine. Cu cât va fi mai multă pâine pe piață, cu-atât prețul ei va fi mai mic, iar profiturile vor ajunge să fie similare profiturilor din alte activități economice. Rezultatul este că vom putea cumpăra de oriunde pâine la prețuri convenabile.

De-a lungul istoriei, brutarii s-au organizat în bresle, interzicând intrușilor să producă și vândă și ei pâine. De aceea pâinea era scumpă, proastă și insuficientă în Evul Mediu.

Odată ce societățile moderne au interzis astfel de bresle, concurența liberă a comercianților a produs suficientă pâine, de bună calitate, pe care o pot cumpăra și cei mai săraci.

Pâinea este un produs de bază. Oamenii o vor cumpăra indiferent de preț. Acesta este un exemplu de cerere inelastică, e o cerere care nu scade nici când prețurile sunt excesive.

Statul se asigură că există stocuri de grâu și subvenționează producția agricolă. În cazuri de calamitate sau război, vinde pe piața internă. Dacă observă că prețurile rămân ridicate, poate interveni, stabilind prețuri maxime. Și cele mai liberale economii intervin astfel, restricționând deviații cu consecințe grave ale piețelor.

Revenind la construcții, putem fi de acord că și acesta este un domeniu important. Oamenii au nevoie de locuințe. România are multe locuințe supraaglomerate (mai mult de 1 persoană per cameră). Aproape o treime dintre locuințe nu au baie cu wc și duș.

România sprijină prin mai multe programe construcțiile în general, pe cele de locuințe în mod special:

• Programul Prima Casă garantează creditele tinerilor și permite achzițiile cu un avans de doar 5%.
• TVA-ul redus (5%) pentru construirea locuințelor.
• Reduceri de taxe pentru salariile din construcții și proiectare
• Subvenții pentru reabilitare termică
• Subvenții pentru instalarea sistemelor de producere a energiei regenerabile
• Construirea (sporadică) de locuințe sociale sau pentru tineri
• Concesionarea unor terenuri de construcții pentru tineri (mai multe localități din țară)

Toate aceste programe au un efect benefic în privința sectorului construcțiilor. Indiferent de preferințele voastre politice, toate guvernele de până acum au contribuit mai mult sau mai puțin.

Aș remarca și faptul că modificarea repetată a legilor privind autorizarea lucrărilor de construcții, calitatea în construcții, sau a urbanismului dovedesc o preocupare pentru ameliorarea situației existente, chiar dacă rezultatele nu au fost pe măsura intențiilor.

Inclusiv Codul Construcțiilor se înscrie în această tendință. Dar poate fi și cea mai mare greșeală!

Am dat exemplul a ceea ce înseamnă intervenția benefică în economia de piață.

Situația cea mai neplăcută este apariția unui monopol sau a fratelui său mai mic, dar la fel de periculos, oligopolul.

Monopolul presupune existența unui singur furnizor pe o piață. Acesta se va folosi firesc de poziția dominantă pentru a avea profitul maxim, menținând oferta scăzută la un asemenea nivel încât fie variația prețului, fie a producției, îi va micșora acest profit. Cum pot exista monopoluri naturale, statul intervine cu regulamentele care să mențină prețurile la niveluri accesibile. Este ceea ce face ANRE în domeniul energiei, care este, de fapt, un oligopol. Un număr redus de firme au o poziție dominantă.

Milton Friedman, alt celebru economist, spune că libertatea este dreptul de a alege de unde și la ce preț cumpărăm un produs sau un serviciu. Exact acest principiu este atacat de prevederile CATUC privind certificarea.

Stabilind, practic, liste cu firme care au voie să proiecteze sau să construiască anumite categorii de clădiri, este încălcat exact acest drept. Este încălcată și libertatea altor operatori economici de a-și oferi serviciile.

Firmele cu certificări pentru clasele superioare de construcții constituie un oligopol. Legea concurenței nu specifică numărul firmelor care constituie un oligopol. Ceea ce specifică este că au o cotă dominantă de piață.

În acest caz, legile implacabile ale economiei ne spun că, invariabil, acea listă selectă (autoselectată) își va mări profiturile până la limita suportabilitații.

La fel de grav este că aceste profituri vor anula eforturile aceluiași stat pentru a favoriza construcția de locuințe și acest sector economic în general. Cum pentru toate aceste facilități și subvenții de fapt plătim noi toți, Codul ne bagă mâinile în buzunar nu pentru a asigura locuințe decente pentru mulți concetățeni, ci pentru a umfla conturile unor norocoși.

Acest Cod este propus în numele interesului public, al disciplinei în construcții și al asigurării calității. Exact acestea erau și argumentele breslelor medievale.

Interesul public nu este favorizarea unor firme oarecare. Interesul public este ca toți oamenii să aibă locuințe decente, sigure, la preturi accesibile. Sau pâine.

Toți știm, de fapt, că acestea sunt mecanismele prin care societatea reușește să asigure abundența de care ne bucurăm. Știm și că libera concurență este garanția ameliorării calității vieții. De aceea există și un articol special în Constituția României:

Art. 135 – Economia
1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

Deși ne dorim uneori să furăm startul pentru a câștiga în fața concurenței, cei mai mulți dintre noi nu scriem propuneri legislative ca acest cod.

Semnează și tu petiția pentru a opri Codul Construcțiilor!

Există impresia falsă că cererea de apartamente noi, de exemplu, este inelastică, adică oamenii continuă să cumpere, deși prețurile cresc. Dar acest fenomen este indus de obicei de scăderea dobânzilor și de creșterea apetitului băncilor pentru creditele imobiliare, considerate printre cele mai sigure.

Dar realitatea este mai complexă. România este una dintre țările cu cele mai supraaglomerate locuințe din Uniunea Europeană. Cam 30% din populație nu are o sală de baie cu wc și duș. Nevoia de locuințe noi este colosală. Dar această nevoie nu este totuna cu cererea. Cererea care intră în mecanismul de stabilire a prețului și cantității de bunuri produse este cererea solvabilă, nu nevoia.

Cererea de produse alimentare este inelastică pentru multe articole. Dacă prețurile cresc, oamenii vor continua să cumpere alimente de bază, in cantități nu mult mai mici. Atunci când prețurile scad însă, vor cumpăra ceva mai mult, dar nu proporțional.

Cererea de locuințe, în cazul în care prețurile ar scădea mult, nu va crește proporțional. Mulți români nu și-ar permite să cumpere nici la 50% din prețul de cost.

Revenind la creșterea prețurilor construcțiilor, chiar și familiile cu venituri de peste 2000 de euro/lună nu se pot angaja la credite care depășesc 800 de euro lunar. O astfel de rată ar permite contractarea unui credit de cca 150.000 Euro.

Cum nevoile unei asemenea familii nu pot fi restrânse prin achiziția unei locuințe mai mici proporțional cu creșterea prețurilor, aceasta va renunța la achiziție, cel puțin temporar. Dar familia cu astfel de venituri este doar teoretică. Numai 540.000 de români au salarii peste 1000 de Euro net. Cum nu toți cei cu salarii bune sunt căsătoriți tot cu cei cu salarii similare, evident că nu toți caută chilipiruri pe site-urile imobiliare. Dealtfel, un procent însemnat dintre ei nu au nevoie de locuințe noi.

Trebuie să nu uităm că multe apartamente sunt achiziționate pentru investiții. Astfel de cumpăratori, instituționali sau persoane fizice, cumpără, firesc, atunci când prețurile sunt jos. Atunci când prețurile cresc, își vând portofoliile, pentru a avea capitalul necesar să cumpere din nou când ciclul economic va readuce prețurile jos.

Totodată, costurile din construcții sunt puternic crescute de criza energetică, reminiscențele pandemiei și războiul de la graniță. Aceste cauze au și anumite corelări. Inflația este indusă atât de banii printați in pandemie, cât și de creșterea prețurilor energiei, accelerate de reglementările ecologice care au dus la închiderea termocentralelor pe cărbune. Adăugați la asta efectele războiului din Ucraina asupra cotațiilor pentru petrol și prețurilor gazelor naturale. Dacă adâugăm și blocajele importurilor din China, tabloul este sumbru.

Reglementările și suprareglementările guvernelor cresc adesea prețurile. Criza energetică este un astfel de exemplu. Eliminarea unui procent însemnat de producători are acest efect.

Codul Construcțiilor face exact același lucru: limitează accesul în piață pentru un mare număr de operatori economici prin certificare. O ofertă care se restrânge înseamnă prețuri mai mari și mai puține construcții. Piața va reacționa elastic, adică cererea se va diminua. Această creștere de prețuri nu va putea fi suportată și se va construi mai puțin sau deloc.

Adoptarea CATUC nu va întări nici măcar firmele mari și foarte mari. Firmele mici se vor închide în lanț. Muncitorii vor părăsi în și mai mare număr țara. Întreaga piață a construcțiilor se va restrânge.

Cei care au nevoie de locuințe vor avea de ales dintr-o ofertă mult diminuată, dar la prețuri mai mari.

Semnează și tu petiția pentru a opri Codul Construcțiilor!

Sistemul de certificare a inginerilor constructori și a firmelor de proiectare de arhitectură, rezistență și instalații va schimba profund peisajul din acest domeniu. Împărțirea acestora conform așa ziselor clase de consecințe va îngreuna accesul celor mai mulți specialiști la proiectele mai mari și mai profitabile. Va fi tot mai complicat, atât pentru firme, cât și pentru arhitecți și ingineri să avanseze. Practicarea profesiilor de arhitect sau inginer va deveni foarte dificilă.

În prezent, birourile de proiectare sunt mici, multe având 1-2 asociați și puțini angajați, sau chiar deloc. Cele mai multe au 1-5 arhitecți și/sau ingineri. Astfel de firme sunt, însă, foarte competitive. Au o experiență variată și foarte bogată. Adesea profesioniști maturi, de 35-40 de ani preferă să lucreze astfel.

Atunci când contractează lucrări mai mari, colaborează eficient, pe proiect, cu firme similare. Birourile de arhitectură colaborează cu 2-4 firme de structuri și cu tot atâtea firme de instalații. În multe astfel de birouri pot fi găsiți și verificatori de proiecte. De asemenea, pentru proiecte speciale, aproape toate birourile de arhitectură au la îndemână alte 2-3 birouri, tot de arhitecți, cu care pot împărți munca și câștigul.

Această organizare este foarte eficientă în condițiile unei piețe fluctuante. Creșterea și dezvoltarea unui birou sunt riscante. Fluxul de proiecte poate scădea oricând dincolo de limita supraviețuirii. Organizarea în birouri mici reprezintă un management eficient al riscului.

Astfel sunt menținute cheltuielile sub control. Nu este nevoie de spații mari pentru birouri. Nu e nevoie de multe licențe pentru software de proiectare. Nu au contabilitatea prea complicată. Nu au șefi. Se poate menține relativ ușor un cash flow pentru perioade considerabile de timp. Apariția unui proiect mai mare, din când în când, face această strategie să merite.

Dealtfel, dezvoltarea softurilor de proiectare duce la o productivitate bună. Foarte multe proiecte pot fi realizate doar de un arhitect. Sunt rare cazurile în care este nevoie de mai mult de 2-3 arhitecți. Introducerea BIM facilitează enorm inclusiv coordonarea specialităților.

Majoritatea arhitecților și inginerilor din firmele mici acumulează repede o experiență impresionantă. În fond, lucrând de unul singur sau cu doar 1-2 colegi, nu prea are cine să rezolve problemele noi.

Inginerii de instalații se asociază cam 3-4, pentru a putea oferi servicii complete birourilor de arhitectură, specializându-se fiecare pe câte o ramură a acestei părți a proiectării.

Această colaborare continuă îi antrenează pe arhitecții și inginerii care conduc, coordonează, dar, mai ales proiectează, să lucreze excelent în echipă. Pentru orice proiect, oricât de mare, se pot forma extrem de ușor colective corect dimensionate.

În firmele (mai) mari, experiența se acumulează mai greu. Este firesc să apară o diviziune a muncii. Însă, mai ales din poziția de începător, calea creșterii este aproape imposibilă. Nici salariile nu sunt prea grozave.

Toate aceste schimbări se văd deja. În orașele noastre apar tot mai multe exemple de arhitectură de bună calitate. Tot mai mulți clienți caută arhitectură de calitate, atât în zona corporate, cât și a clasei de mijloc incipiente.

Într-o zonă gri rămân dezvoltatorii și arhitecții care au avantajul „intrărilor la primării”. Ei continuă să prospere doar pentru că pot trece mai repede prin hățișurile birocratice.

Tot în zona întunecată sunt și majoritatea lucrărilor de stat. Autoritățile evită concursurile de arhitectură, deși soluțiile de concurs ar putea fi baza unor studii de fezabilitate foarte bune. Corect legiferate, ar rezolva inclusiv chestiunea derogărilor de la regulamente.

Facultatea de arhitectură este foarte lungă, 6 ani. Apoi se adaugă minim doi ani de stagiu până la dobândirea dreptului de semnătură.

Facultatea de construcții nu este atât de lungă. Este, însă, foarte grea. Sunt destul de mulți cei care abandonează cursurile definitiv. E drept însă că, cel puțin în execuție, salariile sunt destul de bune. În proiectare însă, nu mai este așa. Câștigurile mari se obțin ori ca asociat în propria firmă, ori în conducerea unei firme mari.

Dacă un tânăr de 18-19 ani intră la Școala de Arhitectură și reușește să termine stagiul în doar doi ani, are deja 26-27 de ani. Dar cca 60% nu obțin dreptul de semnătură de la prima încercare. Durează ceva până se angajează. De obicei ajung „pe picioarele lor” pe la 28-30 de ani, asta dacă nu aleg parcursul „fără stagiu”, de minim 5 ani.

Cu certificarea de care vorbim, dacă la cei 30 de ani alege să-și deschidă propriul birou individual, toate șansele sunt să rămână pentru foarte mult timp doar la proiectarea caselor mici, anexelor gospodărești și amenajâri interioare de apartamente. Cealaltă opțiune este însă angajarea pe un salariu modest, cu șanse mici de a avansa.

Bineînțeles, arhitectul nostru poate renunța. O astfel de carieră nu este prea atrăgătoare.

Un absolvent de ASE, de la 21-22 de ani se poate angaja. La 30 de ani va fi măcar manager într-o bancă, sau o corporație. Are o carieră. Își poate întemeia o familie, având un parcurs ascendent și previzibil.

Și medicii, la 30 de ani, sunt specialiști, putând lucra în sistemul de stat și sau în cel privat. Arhitectul, și peste vârsta de 30 de ani, va fi un perpetuu debutant.

În cazul inginerilor, situația nu este atât de neagră, având și opțiunea șantierului. Dar certificarea, în cazul lor, se va aplica și pe persoană fizică și pe persoană juridică. În plus, să nu uităm, nu este prea ușor să treci prin facultate.

Este evident că în pofida unui titlu frumos o carieră în arhitectură devine pur și simplu neatrăgătoare. Școlile de arhitectură vor rămâne goale, fără studenți, cu prea multe cadre didactice universitare. Din păcate, întoarcerea în proiectare va fi practic închisă și pentru profesorii rămași fără studenți.

Conductorii arhitecți pot proiecta acum clădiri de nu mai mult de P+2. Cu tot cu stagiu, ar fi putut face asta de pe la 25 de ani.

Diploma de arhitect nu va mai oferi nici măcar acest confort. Nici conductori arhitecți nu se mai „fabrică”.

Certificarea va distruge profesia de arhitect. Suntem legați de Legea 184, care impune stagiul, exclusiv ca angajați. Suntem legați de tradiția educației de 6 ani.

Certificarea va impune scurtarea cursurilor la 4 ani și, probabil, renunțarea la stagiu. Oricum, mult timp după absolvire un arhitect nu va fi o problemă, neputând proiecta construcții cu „consecințe”. Dar desființarea stagiului este complicată, fiind inclusă în Legea 184.

Semnează și tu petiția pentru a opri Codul Construcțiilor

Inginerii vor suferi cam la fel, cu nuanțe puțin diferite.

România va importa peste ani arhitecți și ingineri din țări cu ministere care nu vor să distrugă cu orice preț profesiile de arhitect și inginer. Sau va da bani buni pe o inteligență artificială. Până atunci, vom fi desenatori tehnici BIM, cu studii superioare care echivalează un master.

Dintre noi, arhitecții și inginerii de acum, se vor alege, la sorți, niște stagiari care vor fi împăiați la Antipa.

Semnează și tu petiția pentru a opri Codul Construcțiilor

Drepturile, obligațiile și principiile din Codul Civil sunt cam același din Codul lui Cuza. Acesta se inspira din Codul lui Napoleon. Sursa lor o constituie cutumele, bunul simț, dar și principiile distilate de Dreptul Roman.

Un cod se rezumă la principii, drepturi și libertăți, obligații, vinovății și circumstanțe.

De aceea codurile sunt ușor de înțeles și au o aplicabilitate universală. Codul Maritim este atât de cuprinzător încât a fost adoptat și în aviație. Chiar și folosirea Spațiului este guvernată de principiile dreptului maritim.

Codul civil și codul maritim sunt atât de folositoare pentru că legiferează principii universale. Este lipsit de importanță dacă o căsătorie este oficiată de un ofițer al stării civile sau de un cleric. Ceea ce contează sunt egalitatea soților și consimțământul lor liber. Contează mai puțin dacă te aventurezi pe apă sau în spațiul cosmic, ceea ce contează principiile de drept. Ca și drepturile omului, aceste principii sunt universale.

Codul Construcțiilor are prea puține elemente care l-ar putea califica pentru numele de cod. E un compendiu, adună acte normative de importanță diferită împreună.

CATUC împarte construcțiile în clase de consecințe. Câți oameni ar muri dacă s-ar prăbuși? Aflăm că nu-i bai dacă sunt mai puțin de 5! Din acest motiv, ele pot fi proiectate și construite cam de oricine. Dacă însă mor mai mulți oameni, sau foarte mulți, atunci specialiștii care până acum pot proiecta și construi orice clădire brusc nu mai sunt buni. Vor avea nevoie de o certificare pentru diverse clase de construcții .

Împărțirea după numărul de oameni este arbitrară. O familie poate avea 1-5 membri. Dar la fel de bine, 6, 7, sau 8. În același timp, sub același acoperiș pot trăi două familii fără copii care pot ajunge de la 4 persoane la 10 în decurs de 3-4 ani. Își schimbă acea clădire clasa pe măsură ce alți copii se nasc?

În actuala legislație avem clase și categorii de importanță. Deși numărul de utilizatori apare și acolo, criteriile sunt diferite. Clădirile de mare importanță sunt cele necesare în orice situație excepțională. Spitalele trebuie să fie funcționale chiar și după cutremure devastatoare. Guvernul ar trebui să funcționeze chiar și după Apocalipsa Zombie.

Cam toate construcțiile care adăpostesc oameni ar trebui împărțite după diferențele reacțiilor acestora la un pericol, când apare efectul de turmă. O mamă își va scoate întotdeauna copiii dintr-o casă în flăcări. 20 de persoane panicate, chiar și fără motiv, într-o sală aglomerată, pot călca in picioare sau strivi pe oricine s-ar afla în calea lor.

Există, bineînțeles, și clădiri fără importanță, sau de importanță redusă. Dar viața a 5 oameni nu este și nu va fi niciodată de importanță redusă. Sau o „consecință” redusă. Uciderile și vătămările oamenilor nu sunt pedepsite de Codul Penal în calupuri de câte 5.

Exceptând dorințele de a complica lucrurile, totul este relativ simplu dacă revenim la principii:

1. Orice persoană are dreptul de a construi, în virtutea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.
2. Construcțiile și clădirile constituie riscuri pentru viața și sănătatea oamenilor, mediu și comunitate.
3. Comunitățile, în virtutea dreptului la autoguvernare, adoptă și modifică regulamente de urbanism.
4. Orice investitor are obligația să nu pună in pericol viața și sănătatea oamenilor și să respecte regulamentele de urbanism.

Nu ar trebui să fie treaba comunităților cine proiectează sau construiește. În 10 sau 20 de ani, proiectarea va putea fi făcută de inteligențe artificiale. IA-urile vor proiecta mai repede, mai bine, mai ieftin și mai eficient decât majoritatea arhitecților și inginerilor. Vor putea, probabil, optimiza costurile de construire și exploatare la o scară inimaginabilă. CATUC ar deveni o frână în acel moment.

Prin comparație, Codul Rutier stabilește reguli de circulație: cum se circulă, cine are prioritate șamd. Autoritățile se asigură că participanții la trafic știu aceste reguli. De asemenea, acceptă inevitabilul și impun asigurări de răspundere civilă. ITP-ul are rolul de a restricționa prezența celor cu defecțiuni la sistemul de frânare sau de direcție. Autoturismele autonome respectă exact același reguli de circulație. Nu au reușit însă să treacă testul privind abilitățile pe care se presupune că le-ar avea doar oamenii. Codul rutier este însă suficient de clar încât să nu fie o piedică pentru autoturismele autonome. Doar amenzile vor fi caduce, deoarece calculatoarele nu încalcă legea. Probabil nici de ITP nu va mai fi nevoie, calculatorul înregistrând scăderea performanțelor.

Revenind la construcții, se pune problema cum ne putem asigura noi, comunitatea, că, într-adevăr, investitorul își respectă obligațiile. Acum, acesta comandă un proiect, angajează verificatori de proiecte, obține o serie de avize și acorduri, apoi solicită și obține o autorizație de construire. Comunitatea impune folosirea specialiștilor care sunt, la rândul lor, supuși unor reglementări și au pregătirea superioară necesară. Produsul muncii lor este verificat de alți specialiști. În final, clădirea este inspectată. Proprietarul trebuie să o asigure.

Cu toate acestea, sistemul dă greș. Toate plasele de siguranță sunt găurite. Autoritățile nu pot face față numărului mare de solicitări de avize, autorizații și derogări de la regulamente. Să construiești presupune timpi scandaloși de lungi care duc în derizoriu ideea de predictibilitate.

CATUC nu se întoarce la principiile de bază așa cum ar trebui să o facă. Acest act încearcă să micșoreze ochiurile plaselor de siguranță: dorește trierea celor care proiectează, verifică proiecte și construiesc. Condiția ca proiectele să fie întocmite de arhitecți și ingineri este de bun simț. Acești specialiști au cunoștințele necesare, atestate de diplomele de licență eliberate de universități acreditate. S-ar putea discuta de ce nu ar fi posibilă proiectarea de către nespecialiști, dacă ar face proiecte care să respecte normativele de proiectare. Dar aceasta este altă discuție.

Fără a indica principiile, acest Cod impune încheierea unor asigurări profesionale. Nu explică însă ce riscuri trebuie preluate de asigurări. Astfel de polițe vor duce la procese interminabile care vor fi pierdute negreșit de păgubiți.

Riscurile sunt destul de bine catalogate in legislația actuală. Ele sunt legate de rezistență și stabilitate, siguranța exploatare, securitatea la incendiu, igienă și sănătate, protecția mediului, izolații termice, hidrofuge și eficiență energetică, protecția la zgomot. Ar trebui, desigur, adăugată conformitatea cu regulamentele de urbanism aplicabile. Asigurările, în schimb, se referă la plata daunelor produse din culpă, neglijență sau alte cauze. Nerespectarea regulamentelor nu produce daune cuantificabile în bani. Ar produce doar dacă autoritățile ar demola clădirile. Celelalte riscuri pot duce la apariția daunelor, dar în timp. Cel mai adesea, vina este greu de dovedit. Poate fi din exploatarea defectuoasă, vicii în construcție, proiectare, dar și din cauze naturale. De cele mai multe ori este vorba despre un concurs de factori.

Dacă autoritățile ar interzice cu desăvârșire folosirea unei construcții care nu asigură nivelul minim de securitate la incendiu, investitorul ar fi păgubit. Alternativ, acesta s-ar putea asigura, iar firma de asigurare ar fi îndreptățită să pună condițiile pe care le consideră necesare.

Inspectoratul pentru Situații de Urgență este responsabil de stingerea incendiilor. Este firesc să impună ce condiții crede de cuviință pentru a preveni izbucnirea lor, pentru a-și proteja personalul, pentru a folosi eficient resursele și a putea interveni. ISU are rolul asigurării, preia un risc, în condițiile sale.

Primăriile nu riscă nimic atunci când se construiește. Dar pentru că emit autorizațiile de construire, devin, brusc, responsabile de corectitudinea proiectelor. De aceea primăriile sunt nevoite să și urmărească dacă ceea ce s-a construit respectă autorizațiile primite.

Sper că ați observat că m-am referit la clădiri, nu la proiectarea și nici la construirea lor. Deși este evident că asupra inițiatorului construcțiilor (investitor) cad obligațiile de a îndeplini condițiile de siguranță, fiind cel care pune în mișcare toți factorii implicați, nici la acesta nu m-am referit în mod special.

Scopul comun este să avem cladiri de calitate, durabile și accesibile financiar. Ne-am putea asigura de acest rezultat în multe feluri. Am putea încerca să corectăm sistemul actual. Asta face proiectul CATUC. Dar am putea să facem și altfel.

Am să revin la analogia cu autoturismele. Pentru a fi pus pe piață, fiecare model este omologat. Sunt verificate o mulțime de caracteristici: modul în care frânează, nivelul de noxe, înălțimea la care sunt farurile, culoarea semnalizatoarelor șamd. Omologarea nu depinde de diplomele și numărul personalului din proiectare și producție, ci de conformitatea autoturismului cu standardele de siguranță ale circulației. Nici o autoritate nu ar avea capacitatea să verifice altceva și nici nu încearcă asta, chiar în condițiile în care, la scară mondială, sunt doar câțiva producători. Așa insă, fiecare țară verifică singură aceste standarde impuse producătorilor.

În cazul construcțiilor, statele pot controla atât procesul de proiectare, cât și cel de execuție . Acest sistem este însă birocratic și ineficient, după cum o arată rezultatele din ultimii 30 de ani. Autoritățile și-au depășit de mult capacitățile de a controla și verifica. Deși s-ar putea concentra exclusiv pe calitatea produsului finit, clădirea, nu o fac. Continuă să-și risipească eforturile și resursele. Continuă să fie frustrate că nu controlează nu doar cum se face, nu controlează cine face.

Timpii de autorizare sunt foarte mari. Autorii Codului au scos din pălărie soluția miraculoasă a acordului tacit atunci când termenele legale nu sunt respectate.

Măsura propusă, de a considera acord tacit nesoluționarea în termen legal a solicitărilor de emitere a unor documente, pare o măsură foarte bună de a restrânge procesul birocratic. Dar, după cum s-a evidențiat deja, aceasta va fi calea de ieșire a celor care caută o portiță pentru soluții nelegale.

Putem presupune că astfel autoritățile își vor asuma partea lor de responsabilitate, de teamă să nu permită tacit construcții periculoase.

Sunt multe de spus aici. Este clar însă că proiectul CATUC nu este un cod al principiilor universale. Este o încercare de peticire a unui sistem nefuncțional care încalcă o mulțime de drepturi, cum e cel de a profesa, de a avea acces liber pe piață, dar și cel al consumatorilor de a alege ofertele care le sunt pe plac.

Din toate aceste motive, dar și din multe altele, acest „cod” at trebui trimis din nou la planșetă pentru a fi „reproiectat”.

Cadru general

În baza Acordului intre FPSC si Guvernul Romaniei din 10.12.2018 si a Protocolului de cooperare intre OAR, FPSC si alte asociatii din domeniul constructiilor din 19.12.2018 au fost demarate procedurile pentru elaborarea unui act normativ unitar de certificare a operatorilor economici din domeniul construcțiilor.
În perioada 23.12.2018 – 11.01.2019, propunerea FPSC a fost supusă consultării în cadrul grupului de lucru pentru legislație al OAR, s-au facut observații pe aceasta propunere și au avut loc consultări cu ceilalți factori implicati în protocolul de cooperare.

Opinii din grupul de lucru pe tema certificării al OAR

Părerile exprimate în cadrul grupului de lucru cu privire la propunerea de act normativ înaintata de FPSC au fost preponderent negative, sintetizând că este abuzivă, anticoncurențială, birocratică si urmarește îngrădirea accesului pe piața de proiectare. 

Citez din observațiile formulate de grupul de lucru:

• Modul de exercitare a profesiei de arhitect este reglementat prin legea 184. Dreptul de semnatura este de asemenea reglementat prin Legea 184. Daca ne dorim (!) certificarea firmelor de proiectare de arhitectura este suficient sa reglementam transferul de responsabilitate profesionala de pe persoana fizica pe BIA sau SRL. Certificarea firmelor de proiectare cu CAEN 7111 de catre terti genereaza conflicte cu legea 184 – reduce atributiile, afecteaza autonomia si independenta OAR.
• Certificarea pur și simplu va scoate din piață firmele mici și mijlocii, exact firmele deținute de arhitecții și inginerii proiectanți.

• Procedurile propuse se conturează ca o combinație între prevederile Legii 10 și Legii achizitiilor publice . Acestea nu au nici o relevanță pentru asigurarea premizelor unei arhitecturi de calitate, sau în orice caz nu acoperă parțile esențiale ale acesteia. Nu văd cum firmele de arhitectură pot fi incluse în aceste proceduri  fără referirea la Legea nr. 184/2001 și fără a atribui OAR un rol determinant în certificarea firmelor de proiectare de arhitectură, înțelegând prin aceasta proiectarea și coordonarea proiectelor în care proiectarea de arhitectura este parte implicită.
• O acceptare a agrementării pe criterii economice înseamnă practic „dezagrementarea” firmelor cu CAEN 7111, care toate sunt microentități sau entități mici.
• Încalcă piața liberă și accesul la lucrări, genereaza inca un organ de stat ce se susține din taxe de certificare, acest organ urmează să dubleze atestări și reglementări deja în vigoare.
• Degeaba certificăm firma, când pe noi, de fapt, ne interesează în primul rand calitatea produsului acelei firme. Ori pentru asta există deja mecanisme legale în vigoare (= legea 10) și poate ar trebui să ne concentrăm resursele pe aplicarea lor mai riguroasă și nu pe construirea unui nou mecanism birocratic.
• OAR ar trebui in primul rand sa se afirme ca organ de certificare pentru domeniul nostru, urmând ca procedura de certificare și criteriile să le stabilim intern într-un interval de timp adecvat și cu niște studii ale urmărilor diferitelor abordări ale acestei problematici ce ne va afecta pe toți.

Situație actuală (ian. 2019)

In data de 14.01.2019 OAR a transmis catre FPSC urmatoarele documente: 

Schema sistemului de certificare

Proiect act normativ_v2 – constând în propunerea de act normativ a FPSC cu ceva observații, dar fără observațiile formulate de grupul de lucru.

Înainte de a discuta oportunitatea angajării într-un demers legislativ comun cu constructorii pentru certificarea operatorilor economici care desfășoară activități de proiectare de arhitectură, să vedem cum stăm cu reglementările în vigoare.

Reglementarea profesiilor liberale

Conform Directivei nr. 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale: „…profesiile liberale sunt acelea care sunt exercitate pe baza unor calificări profesionale relevante, cu titlu personal, având propria lor responsabilitate şi de o manieră profesională independentă, de persoanele care oferă servicii intelectuale şi conceptuale în interesul clientului şi al publicului. Exercitarea profesiei poate, în statele membre, în conformitate cu tratatul, face obiectul unor obligaţii juridice specifice, bazate pe legislaţia naţională şi reglementările stabilite, în mod autonom, în acest cadru, de către organismul profesional reprezentativ competent, care garantează şi îmbunătăţesc gradul de profesionalism, calitatea serviciilor şi confidenţialitatea relaţiilor cu clientul.”

Curtea Europeana de Justitie (cazul 267/99- Adam) a dat o alta definitie pentru profesiile liberale “Profesiile liberale mentionate ……..sunt activitati care presupun un caracter intelectual pronuntat, reclama un nivel intalt de calificare si sunt, de regula, subiect de clara si stricta reglementare profesionala. In exercitarea unor astfel de activitati, elementul personal este de o importanta speciala si o asemenea exercitare implica intotdeauna un grad mare de independenta in realizarea activitatilor profesionale”.

Știm că avem profesie liberală. Știe și Registrul Comerțului, care are profesia de arhitect înregistrată în lista profesiilor liberale ca fiind reglementată prin Legea 184/2001. SUPRAREGLEMENTAREA ADUCE ATINGERE STATUTULUI DE PROFESIE LIBERALĂ.

Reglementarea profesiei de arhitect

Conform Legii 184/2001,

art. 1. Prezenta lege reglementează modul de exercitare a profesiei de arhitect și constituirea Ordinului Arhitecților din România, ca formă de organizare independentă, nonprofit, autonomă, apolitică și de interes public.

art. 9. (1) Dreptul de semnătură implică asumarea de către persoana care îl exercită a întregii responsabilități profesionale față de client și autoritățile publice cu privire la calitatea soluțiilor propuse, cu respectarea legislației în domeniu.

art. 17. (1) Dreptul de semnătură se poate exercita în cadrul birourilor individuale, birourilor asociate, societăților comerciale de proiectare sau altor forme de asociere constituite conform legii.

              (2) Indiferent de formele de exercitare a profesiei precizate la alin. (1), arhitecții cu drept de semnătură pot dobândi calitatea de proiectant general.

art. 24. (1) Ordinul Arhitecților din România are următoarele atribuții:

b) urmărește exercitarea competentă și calificată a profesiei în respectul codului deontologic al acesteia;

c) propune reglementări legislative și normative specifice, în vederea promovării lor;

d) reprezintă interesele membrilor săi în fața autorităților publice și administrative, precum și în organismele profesionale internaționale;

e) acordă arhitecților dreptul de semnătură și gestionează Tabloul Național al Arhitecților.

Legea 184 reglementeaza exercitarea profesiei de arhitect. Practic, prin aceasta lege speciala, statul deleaga reglementarea profesiei de arhitect catre OAR. Certificarea firmelor de proiectare cu CAEN 7111 de catre terti genereaza conflicte cu legea 184 – reduce atributiile, afecteaza autonomia si independenta OAR.

Sistemul calității în construcții

Conform Legii 10/1995 actualizata in 2016, Art. 9. Sistemul calităţii în construcţii se compune din:

l) atestarea tehnico-profesională şi autorizarea specialiştilor care desfăşoară activitate în construcţii;
m) certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care prestează servicii de
proiectare şi/sau consultanţă în construcţii;*)

Atestarea tehnico-profesionala a arhitectilor este deja în atribuțiile OAR, prin acordarea dreptului de semnatură. Rolul OAR în reglementarea certificării tehnico-profesionale a operatorilor economici în care aceștia își desfășoară activitatea trebuie să fie hotărâtor.

Legea Concurentei

Conform Legii 21/1996, Art. 8 (1) Sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale ori locale şi ale entităţilor către care acestea îşi deleagă atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, precum:
a) limitarea libertăţii comerţului sau autonomiei întreprinderilor, exercitate cu respectarea reglementărilor legale;
b) stabilirea de condiţii discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor.

Certificarea operatorilor economici care desfasoara activitati de proiectare de arhitectura dupa criterii economice restrânge accesul acestora la anumite categorii de lucrări.

Constituția României

Conform Constituției României,  Art. 135 – Economia
1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

RESTRICTIONAREA ACCESULUI LA LUCRĂRI PENTRU ANUMITE CATEGORII DE OPERATORI ECONOMICI CARE DESFĂȘOARĂ ACTIVITĂȚI DE PROIECTARE DE ARHITECTURĂ DESCURAJEAZĂ LIBERA INIȚIATIVA ȘI ÎNCURAJEAZĂ CONCURENȚA NELOIALĂ.

Citeste si  Informarea prinvind certificarea operatorilor economici din proiectare