De ce au arhitecții salarii atât de mici

Salariile sunt rezultatul cererii și ofertei, chiar și pentru arhitecți

Salariile sunt prețul muncii. Pe o piață, între cererea angajatorilor și oferta angajaților se creează un echilibru. Într-o economie liberă, acesta este singurul mecanism pentru a stabili nivelul salarizării. Unii câștigă mai puțin decât media. Alții, mai mulți.

Când economia merge bine și se construiește, volumul de proiectare crește. Cererea angajatorilor crește, salariile cresc și ele. În criză, multe firme renunță la unii angajați. Oferta arhitecților crește, salariile scad….

Piața muncii din arhitectură nu este una închisă. Mulți colegi își caută și găsesc joburi la firmele de afară. Unii renunță la arhitectură.

Cum a debutat piața liberă pentru arhitecți

În anii 90′, arhitecții emigrau mai greu. Pe atunci, soluția la salariile mici era ciubucăreala. Nu mai știu cât valora 1 milion de lei, probabil cam 200 de dolari. Un proiecțel de 500-1000 de dolari era cât salariul pe 2-3-4 luni.

Sistemul ciubucului nu era invenția pieței private. Arhitecții care încă lucrau la numeroasele institute de proiectare înventaseră acest debușeu. Din aceste institute plecau inclusiv proiecte întregi. Destul de mulți arhitecți demisionau de la firmele unde lucrau când reușeau să plece și cu unul sau doi clienți.

Angajat la firma de care vorbeam, unii dintre clienții patronului meu mi-au propus să-mi dea mie proiectul pe care îl aveam. Mai târziu, cineva, neștiind că sunt asociat, mi-a propus să-mi șuntez propria firmă.

Acest sistem se numea în acea perioadă „căpușare”. Firmele unor angajați importanți din societățile de stat căpușau firma de stat. Cele mai bune contracte se derulau prin aceste firme parazitare. Așa s-au facut cele mai multe averi atunci.

Întreaga economie a României a început la fel

Pentru că acum se vorbește despre vânzarea „pe nimic” a economiei românești, trebuie spus că economia era o grămadă de societăți de stat care pierdeau bani. Petromul, înainte de a fi vândut către OMV, mergea în pierdere.

Arhitecții cu salarii mici făceau ciubucuri sau căpușau institutele de proiectare

Adevărul este că pentru mulți arhitecți, salariul nu conta prea mult. Salariul era un fel de centură de siguranță față de economia de piață. Pentru cei care se întreabă de ce s-a construit în halul în care s-a construit, acest sistem incredibil este una dintre explicații. Ce responsabilitate? Ce dimensiune culturală? PAC-urile – ciubucurile vremii- erau rentabile dacă erau făcute repede.

Extrem de multe proiecte veneau prin primării. Fie că arhitecții șefi aveau propriile firme, fie că erau doar recomandările funcționarilor, joburile în administrație erau surse de proiecte (sau șpăgi și comisioane).

Nu am să afirm că așa era întreaga piață.

Apariția Ordinului Arhitecților a coincis cu începutul unei noi perioade.

Economia de piață începe să funcționeze în anii 2000…

Privatizările din economie și-au spus cuvântul. Incet, dar sigur, îmbogățirea prin căpușarea firmelor de stat s-a incheiat. Atenția multora s-a îndreptat spre imobiliare. Guvernele succesive nu s-au înghesuit să restituie proprietățile confiscate abuziv de comuniști. Persoane influente au reușit să cumpere drepturile litigioase. Doar cei mai încăpățânați foști proprietari au reușit să recupereze ce li se datora.

Cum economia a început, în sfârșit să crească, proiectele imobiliare au apărut ca ciupercile după ploaie, cu atât mai mult cu cât ele s-au construit pe terenuri luate pe mai nimic îm multe cazuri.

Proprietățile obținute erau greu vandabile. Pentru cei cu bani era mai ieftin să cumpere drepturile litigioase. Dura mai mult, dar erau afaceri mai bune.

Acesta a fost momentul în care economia a avut, în sfârșit, o cerere suficientă pentru proiectarea de arhitectură. Au apărut proiectele pe bani. Până atunci a fost o piață a ciubucărelii.

… și arhitecții încep să aibă salarii mai mari

Vreo 4.000 – 5.000 de arhitecți s-au bucurat în acei ani. Apăreau proiecte pe bandă rulantă. Firmele de arhitectură nu mai pridideau cu lucrul. Era nevoie de arhitecți. Atunci au apărut salariile de 1.000 de Euro, sau chiar mai mult.

Dar minunea nu a ținut prea mult. În 2007 s-a auzit de ceva din America. De peste ocean, criza creditelor subprime s-a propagat ca un tsunami.

Acesta este momentul să revenim la discuția referitoare la salarii, cerere și ofertă.

Reglementarea profesiei

Între timp, OAR a dezlegat dreptul de semnătură de titlul de arhitect. Dacă, la început, arhitecților li se certifica faptul că au dreptul de semnatură, după un timp, absolvenții facultăților de arhitectură li se acordă acest drept, după un stagiu de dki ani. Primii stagiari și-au obținut ușor ștampilele. În general picau absolvenții de la Spiru Haret, dar la a doua sau a treia încercare, treceau și ei.

Cam în perioada crizei li s-a impus arhitecților stagiari să fie angajați. Morți-copți, mulți arhitecți stagiari sunt nevoiți să se angajeze, indiferent de salarii. Până atunci, majoritatea arhitecților erau angajați la negru. Alții aveau firmele lor, sau BIA prin care erau plătiți. Angajarea la negru nu era doar meteahna firmelor de proiectare.

Efectuarea stagiului doar ca angajat a pus o mare presiune pe sistem. Nu uitați că aceasta se întâmplă în plină criză economică. În toată lumea, mulți arhitecți rămân fără salarii.

Un coleg care lucra în Spania în acei ani mi-a povestit că acolo „salariile” arhitecților scăzuseră la vreo 600 de Euro pe lună.

Arhitecții stagiari au început să lucreze pe salarii incredibil de mici, coborând nivelul pieței

În România a început perioada în care arhitecți stagiari plăteau patronilor contravaloarea impozitului pe salariu pentru a fi „angajați” timp de doi ani.

În aceeași perioadă, mulți dintre arhitecții angajați au renunțat să-și mai plătească cotizațiile la Ordin. În condițiile în care un salariu era doar 1000-2000 de lei (net, uneori la negru), 720 de lei pe an reprezintă o cheltuială inutilă. Încă sunt destule firme, unde din 2-3 asociați, doar unul își „ține ștampila”. În privința angajaților, plata unei alte cotizații este un lux inutil.

Dealtfel, nici angajații nu prea mai au de ce să țină la dreptul de semnătură. Nu se prea mai fac ciubucuri, ca pe vremuri. La ce bun?

Această întreagă perioadă a coincis și cu trecerea de la planșetă la CAD. Eu am mai prins doi desenatori tehnici. Învățaseră Autocadul. Restul desenatorilor au fost înlocuiți de arhitecții tineri, care lucrau pe calculator. Eu am făcut parte dintre aceștia. Am înlocuit, probabil, vreo 2-3 desenatori.

Cei mai mulți arhitecți primesc salarii mici, indiferent de experiență

Arhitecții stagiari, câte doi-trei, pot înlocui, acum, un arhitect cu experiență. Ceea ce dezechilibrează de tot sistemul este că ei sunt forțați să accepte jobul acelui arhitect.

Adevărul este că piața muncii pentru arhitecți nu este o piață liberă. O parte considerabilă este obligată să accepte cam orice job, în cam orice condiții. Ceilalți arhitecți sunt obligați să-și micșoreze pretențiile.

O metodă naturală de a crește o firmă este asocierea. Unii arhitecți sunt mai tehnici, alții mai talentați, iar alții sunt de neegalat în a aduce proiecte noi. Dar pentru cei trei este adesea mai puțin riscant să angajeze un alt arhitect, ieftin, decât să împartă un ipotetic câștig cu alți colegi. Pentru a te asocia este nevoie de încredere.

În plus, cei trei asociați pot face cu greu față concurenței unui alt arhitect cu 4-5-6 angajați ieftini.

Salariile mici nu sunt doar un efect al pieței disfuncționale. Ele alimentează acest cerc vicios.

Virtuțile pieței libere

Dar piața funcționează. Este greu să acceptăm asta, dar funcționează. Singura condiție pentru a culege beneficiile este ca aceasta să fie liberă. Orice reglementare care distorsionează fie cererea, fie oferta, creează și dezechilibre majore.

Acum 20 de ani, piața a fost cât de liberă se poate. Deși absolvenții puteau proiecta fără îngrădiri, cei mai mulți se angajau pentru un an sau doi. Când salariile erau prea mici, câte unii, mai curajoși, își făceau propria firmă. Uneori singuri, alteori cu un prieten. Nu după mult timp, angajau și ei, la rândul lor.

Când piața a început să aibă proiecte, concurența nu a dus doar la o bătaie a prețurilor, ci și la o creștere a calității arhitecturii. Alți arhitecți au găsit nu doar un loc de muncă bun, dar și salarii bune. Mi-aduc aminte când un coleg a recunoscut plin de încântare, că i-a ajuns salariul până în luna următoare. Era în 2007.

Reglementarea profesiei, prin Legea 184/2001, a indus dezechilibre între cererea și oferta pe piața muncii a arhitecților. Aceste dezechilibre s-au acumulat în timp și fac orice salariu mare în arhitectură aproape imposibil de obținut.

Codul Construcțiilor, dacă va fi adoptat în forma propusă de MDLPA, va exacerba aceste fenomene.

De ce foarte mulți arhitecți au salarii mici și în restul lumii

Ordinul Arhitecților din România reglementează profesia doar la noi. De ce, totuși, în întreaga lume, mulți arhitecți au salarii mici?

Diminuarea competențelor arhitecților

În primul rând, cam peste tot, profesia este reglementată, într-o formă sau alta. În același timp, numărul nostru crește. Cresc și complexitatea și standardele tehnice ale construcțiilor. Părți însemnate din ceea ce făcea un arhitect sunt preluate de ingineri, project manageri, sau alte profesii.

Procentele pe care clienții le plătesc pentru proiectare și controlul calității sunt, groso modo, aceleași. Felia noastră de tort este mai mică, iar munca mai extenuantă.

Pe de altă parte, tehnologia ne-a dat deja doua boosturi în productivitate. Prima oară a fost CAD-ul, acum BIM-ul.

Scăderea prestigiului profesiei

În același timp, arhitecții nu mai proiectează doar „monumentele”. Și prin creșterea numărului nostru, și prin democratizarea profesiei, prestigiul meseriei s-a diminuat. Pe vremuri aveam clienți doar regii, împărații, înalta aristocrație și clerul.

Adam Smith a observat acum 250 de ani că anumite ocupații aduc foarte multe recompense unui număr foarte mic de practicieni. Așa este în muzică, unde doar foarte puțini câștigă extrem de mult, în timp ce mulți nu se pot întreține din această activitate. Deși arhitectura este mai ponderată din acest punct de vedere, gloria este rezervata unui mic număr de arhitecți.

Creșterea responsabilității și reglementarea profesiei

De fapt, mulți arhitecți nu se plâng atât de câștiguri, cât de cantitatea de muncă raportată la salarii. Într-o postare pe Facebook, un arhitect american ne arăta planșele care nu folosesc execuției, ci în demonstrarea conformității proiectului cu normativele de proiectare.

Nu doar în România, procesul de avizare, autorizare și control al calității complică tot mai mult. În întreaga lume, guvernele și organismele de reglementare interferează cu libertățile pieței.

Și în restul lumii, arhitecții își văd câștigurile diminuate cam din aceleași cauze. Probabil că cea mai mare diferență apare din modul în care reglementarea profesiei își face efectul. Cele mai multe salarii mici sunt menținute la aceste niveluri de dezechilibrul între acei arhitecți care lucrează independent, care angajează sau care se sunt forțați să se angajeze.