Drepturile, obligațiile și principiile din Codul Civil sunt cam același din Codul lui Cuza. Acesta se inspira din Codul lui Napoleon. Sursa lor o constituie cutumele, bunul simț, dar și principiile distilate de Dreptul Roman.
Un cod se rezumă la principii, drepturi și libertăți, obligații, vinovății și circumstanțe.
De aceea codurile sunt ușor de înțeles și au o aplicabilitate universală. Codul Maritim este atât de cuprinzător încât a fost adoptat și în aviație. Chiar și folosirea Spațiului este guvernată de principiile dreptului maritim.
Codul civil și codul maritim sunt atât de folositoare pentru că legiferează principii universale. Este lipsit de importanță dacă o căsătorie este oficiată de un ofițer al stării civile sau de un cleric. Ceea ce contează sunt egalitatea soților și consimțământul lor liber. Contează mai puțin dacă te aventurezi pe apă sau în spațiul cosmic, ceea ce contează principiile de drept. Ca și drepturile omului, aceste principii sunt universale.
Codul Construcțiilor are prea puține elemente care l-ar putea califica pentru numele de cod. E un compendiu, adună acte normative de importanță diferită împreună.
CATUC împarte construcțiile în clase de consecințe. Câți oameni ar muri dacă s-ar prăbuși? Aflăm că nu-i bai dacă sunt mai puțin de 5! Din acest motiv, ele pot fi proiectate și construite cam de oricine. Dacă însă mor mai mulți oameni, sau foarte mulți, atunci specialiștii care până acum pot proiecta și construi orice clădire brusc nu mai sunt buni. Vor avea nevoie de o certificare pentru diverse clase de construcții .
Împărțirea după numărul de oameni este arbitrară. O familie poate avea 1-5 membri. Dar la fel de bine, 6, 7, sau 8. În același timp, sub același acoperiș pot trăi două familii fără copii care pot ajunge de la 4 persoane la 10 în decurs de 3-4 ani. Își schimbă acea clădire clasa pe măsură ce alți copii se nasc?
În actuala legislație avem clase și categorii de importanță. Deși numărul de utilizatori apare și acolo, criteriile sunt diferite. Clădirile de mare importanță sunt cele necesare în orice situație excepțională. Spitalele trebuie să fie funcționale chiar și după cutremure devastatoare. Guvernul ar trebui să funcționeze chiar și după Apocalipsa Zombie.
Cam toate construcțiile care adăpostesc oameni ar trebui împărțite după diferențele reacțiilor acestora la un pericol, când apare efectul de turmă. O mamă își va scoate întotdeauna copiii dintr-o casă în flăcări. 20 de persoane panicate, chiar și fără motiv, într-o sală aglomerată, pot călca in picioare sau strivi pe oricine s-ar afla în calea lor.
Există, bineînțeles, și clădiri fără importanță, sau de importanță redusă. Dar viața a 5 oameni nu este și nu va fi niciodată de importanță redusă. Sau o „consecință” redusă. Uciderile și vătămările oamenilor nu sunt pedepsite de Codul Penal în calupuri de câte 5.
Exceptând dorințele de a complica lucrurile, totul este relativ simplu dacă revenim la principii:
- Orice persoană are dreptul de a construi, în virtutea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.
- Construcțiile și clădirile constituie riscuri pentru viața și sănătatea oamenilor, mediu și comunitate.
- Comunitățile, în virtutea dreptului la autoguvernare, adoptă și modifică regulamente de urbanism.
- Orice investitor are obligația să nu pună in pericol viața și sănătatea oamenilor și să respecte regulamentele de urbanism.
Nu ar trebui să fie treaba comunităților cine proiectează sau construiește. În 10 sau 20 de ani, proiectarea va putea fi făcută de inteligențe artificiale. IA-urile vor proiecta mai repede, mai bine, mai ieftin și mai eficient decât majoritatea arhitecților și inginerilor. Vor putea, probabil, optimiza costurile de construire și exploatare la o scară inimaginabilă. CATUC ar deveni o frână în acel moment.
Prin comparație, Codul Rutier stabilește reguli de circulație: cum se circulă, cine are prioritate șamd. Autoritățile se asigură că participanții la trafic știu aceste reguli. De asemenea, acceptă inevitabilul și impun asigurări de răspundere civilă. ITP-ul are rolul de a restricționa prezența celor cu defecțiuni la sistemul de frânare sau de direcție. Autoturismele autonome respectă exact același reguli de circulație. Nu au reușit însă să treacă testul privind abilitățile pe care se presupune că le-ar avea doar oamenii. Codul rutier este însă suficient de clar încât să nu fie o piedică pentru autoturismele autonome. Doar amenzile vor fi caduce, deoarece calculatoarele nu încalcă legea. Probabil nici de ITP nu va mai fi nevoie, calculatorul înregistrând scăderea performanțelor.
Revenind la construcții, se pune problema cum ne putem asigura noi, comunitatea, că, într-adevăr, investitorul își respectă obligațiile. Acum, acesta comandă un proiect, angajează verificatori de proiecte, obține o serie de avize și acorduri, apoi solicită și obține o autorizație de construire. Comunitatea impune folosirea specialiștilor care sunt, la rândul lor, supuși unor reglementări și au pregătirea superioară necesară. Produsul muncii lor este verificat de alți specialiști. În final, clădirea este inspectată. Proprietarul trebuie să o asigure.
Cu toate acestea, sistemul dă greș. Toate plasele de siguranță sunt găurite. Autoritățile nu pot face față numărului mare de solicitări de avize, autorizații și derogări de la regulamente. Să construiești presupune timpi scandaloși de lungi care duc în derizoriu ideea de predictibilitate.
CATUC nu se întoarce la principiile de bază așa cum ar trebui să o facă. Acest act încearcă să micșoreze ochiurile plaselor de siguranță: dorește trierea celor care proiectează, verifică proiecte și construiesc. Condiția ca proiectele să fie întocmite de arhitecți și ingineri este de bun simț. Acești specialiști au cunoștințele necesare, atestate de diplomele de licență eliberate de universități acreditate. S-ar putea discuta de ce nu ar fi posibilă proiectarea de către nespecialiști, dacă ar face proiecte care să respecte normativele de proiectare. Dar aceasta este altă discuție.
Fără a indica principiile, acest Cod impune încheierea unor asigurări profesionale. Nu explică însă ce riscuri trebuie preluate de asigurări. Astfel de polițe vor duce la procese interminabile care vor fi pierdute negreșit de păgubiți.
Riscurile sunt destul de bine catalogate in legislația actuală. Ele sunt legate de rezistență și stabilitate, siguranța exploatare, securitatea la incendiu, igienă și sănătate, protecția mediului, izolații termice, hidrofuge și eficiență energetică, protecția la zgomot. Ar trebui, desigur, adăugată conformitatea cu regulamentele de urbanism aplicabile. Asigurările, în schimb, se referă la plata daunelor produse din culpă, neglijență sau alte cauze. Nerespectarea regulamentelor nu produce daune cuantificabile în bani. Ar produce doar dacă autoritățile ar demola clădirile. Celelalte riscuri pot duce la apariția daunelor, dar în timp. Cel mai adesea, vina este greu de dovedit. Poate fi din exploatarea defectuoasă, vicii în construcție, proiectare, dar și din cauze naturale. De cele mai multe ori este vorba despre un concurs de factori.
Dacă autoritățile ar interzice cu desăvârșire folosirea unei construcții care nu asigură nivelul minim de securitate la incendiu, investitorul ar fi păgubit. Alternativ, acesta s-ar putea asigura, iar firma de asigurare ar fi îndreptățită să pună condițiile pe care le consideră necesare.
Inspectoratul pentru Situații de Urgență este responsabil de stingerea incendiilor. Este firesc să impună ce condiții crede de cuviință pentru a preveni izbucnirea lor, pentru a-și proteja personalul, pentru a folosi eficient resursele și a putea interveni. ISU are rolul asigurării, preia un risc, în condițiile sale.
Primăriile nu riscă nimic atunci când se construiește. Dar pentru că emit autorizațiile de construire, devin, brusc, responsabile de corectitudinea proiectelor. De aceea primăriile sunt nevoite să și urmărească dacă ceea ce s-a construit respectă autorizațiile primite.
Sper că ați observat că m-am referit la clădiri, nu la proiectarea și nici la construirea lor. Deși este evident că asupra inițiatorului construcțiilor (investitor) cad obligațiile de a îndeplini condițiile de siguranță, fiind cel care pune în mișcare toți factorii implicați, nici la acesta nu m-am referit în mod special.
Scopul comun este să avem cladiri de calitate, durabile și accesibile financiar. Ne-am putea asigura de acest rezultat în multe feluri. Am putea încerca să corectăm sistemul actual. Asta face proiectul CATUC. Dar am putea să facem și altfel.
Am să revin la analogia cu autoturismele. Pentru a fi pus pe piață, fiecare model este omologat. Sunt verificate o mulțime de caracteristici: modul în care frânează, nivelul de noxe, înălțimea la care sunt farurile, culoarea semnalizatoarelor șamd. Omologarea nu depinde de diplomele și numărul personalului din proiectare și producție, ci de conformitatea autoturismului cu standardele de siguranță ale circulației. Nici o autoritate nu ar avea capacitatea să verifice altceva și nici nu încearcă asta, chiar în condițiile în care, la scară mondială, sunt doar câțiva producători. Așa insă, fiecare țară verifică singură aceste standarde impuse producătorilor.
În cazul construcțiilor, statele pot controla atât procesul de proiectare, cât și cel de execuție . Acest sistem este însă birocratic și ineficient, după cum o arată rezultatele din ultimii 30 de ani. Autoritățile și-au depășit de mult capacitățile de a controla și verifica. Deși s-ar putea concentra exclusiv pe calitatea produsului finit, clădirea, nu o fac. Continuă să-și risipească eforturile și resursele. Continuă să fie frustrate că nu controlează nu doar cum se face, nu controlează cine face.
Timpii de autorizare sunt foarte mari. Autorii Codului au scos din pălărie soluția miraculoasă a acordului tacit atunci când termenele legale nu sunt respectate.
Măsura propusă, de a considera acord tacit nesoluționarea în termen legal a solicitărilor de emitere a unor documente, pare o măsură foarte bună de a restrânge procesul birocratic. Dar, după cum s-a evidențiat deja, aceasta va fi calea de ieșire a celor care caută o portiță pentru soluții nelegale.
Putem presupune că astfel autoritățile își vor asuma partea lor de responsabilitate, de teamă să nu permită tacit construcții periculoase.
Sunt multe de spus aici. Este clar însă că proiectul CATUC nu este un cod al principiilor universale. Este o încercare de peticire a unui sistem nefuncțional care încalcă o mulțime de drepturi, cum e cel de a profesa, de a avea acces liber pe piață, dar și cel al consumatorilor de a alege ofertele care le sunt pe plac.
Din toate aceste motive, dar și din multe altele, acest „cod” at trebui trimis din nou la planșetă pentru a fi „reproiectat”.